I.D. SÎRBU – CAPTAŢIA MEMORIEI

0
398

mondo-headerD. Sîrbu rămâne, orice s-ar spune, un caz singular al literaturii române: autor, printre cei atât de puţini, al unei literaturi de sertar, el este şi posesorul fără voie al unui destin în care ingratitudinea şi-a jucat dincolo de limită rolul ei nefast. Or, tocmai de aceea, opera sa şi-a rezervat o cheie (a înţelegerii veritabile) în subsidiile existenţei sale lumeşti. Arhiva sa personală conservă încă multe surprize. Riscăm o ipoteză in extremis prin a spune că un reper emblematic al geniului său (neîmplinit, fie!) să fie disimulat în creaţia sa epistolară. Ce s-a publicat până acum stă mărturie.

Există însă şi altfel de manifestări ale spiritului său iscoditor şi, deseori, insidios, ataşându-şi registrului liric al evocării, ca în fotografiile pe care le dăm publicităţii acum, un filtru al ironiei de Candid „descarcerat” impenitent în … Isarlîk. Notaţiile sale pe verso ni se par diafragme de palimpsest: înregistrări de date, de nume, de locuri, de timp, de identitate, uneori, seci asemeni penei de gâscă a scribilor medievali, alteori strecurând, sub presiunea nostalgiei irepresive, un detaliu, în forma unui epitet iluminant.

Şi întrucât nutrim convingerea că tema, marea temă a scrisului său – atât de risipitor – este Memoria, ne grăbim s-o aşezăm, cu umilinţa noastră de urmaşi nevolnici, sub semnul captaţiei. Captaţia Memoriei, deci.

Memoria ca sindrom al fericirii

Nu am cu siguranţă vocaţie memorialistică. Ion D. Sîrbu avea cu prisosinţă. Chiar dacă, spre uimirea mea mai târzie, nu şi-a cultivat-o decât de o manieră indirectă. În fond, redimensionându-i mai bine scrierile, memoria pare să le fie fermentul catalizator. În fiecare pagină pe care a lăsat-o, referinţa la un fapt trăit cândva e un reper care, oricât de accidental ar părea, sfârşeşte prin a genera acea congruenţă motivaţională a actului scriptural.

Textele sale dramatice sunt, cvasi în totalitate, dezvoltări parabolice ale impulsurilor unei memorii egal distribuite pe două versante: unul existenţial, cum spuneam, al unei experienţe de destin frizând limita şi nu o dată insolitul, celălalt angajând biblioteca, semn al unei culturi marcate de lecturi îmbinând soliditatea clasicilor (ai filosofiei, în primul rând) cu interesul circumstanţial pentru o pagină de eseistică tipică fragmentarismului din epoca post-istoriei ori pentru articolul de ziar (totdeauna provocator şi insidios) ce nu ocoleşte cazuistica de ordin ideologic.

Nu am vocaţie memorialistică. Am scris cu vreo zece ani în urmă, uşor revoltat de frecvenţa intervenţiilor unor autodeclaraţi prieteni şi apropiaţi, închipuiţi discipoli ai maestrului recunoscut ca atare de către ei post-mortem, afirmând, desigur polemic, că … nu l-am cunoscut.

În realitate, am avut norocul să-l cunosc pe Ion D. Sîrbu, în primăvara lui 1966, ca elev al Liceului „Carol I” şi, apoi, din toamnă, ca student al abia înfiinţatei Facultăţi craiovene de filologie. În acel an, de altfel, împreună cu colega de atunci Adriana Vasiliu, la sugestia ei, am organizat, oarecum subversiv, un mini-simpozion omagial Lucian Blaga în actuala clădire a Facultăţii de Mecanică de pe Calea Bucureşti, la care am invitat să participe studenţi de pe la toate facultăţile care se aflau în acea zonă, mulţi dintre ei frecventând cursurile încă activului Institut universitar de trei ani.

Nu voi intra în detalii, însă biografii lui Sîrbu, fie ei şi de ocazie, ar trebui să ştie ce forţe de vigilenţă „patriotică” şi „ideologică” a putut angaja acea năstruşnică iniţiativă a noastră, bieţi tineri studioşi fără experienţă, din moment ce, cu câteva ore înainte de momentul desfăşurării, simpozionul acela a pus în mişcare întregul „detaşament” de politruci şi agenţi, cu turnători cu tot, din Universitate. Cu o neaşteptată aprobare de la prorectorul de atunci, profesorul Oliviu Gherman, întâlnirea a putut să se desfăşoare, cu un impact extraordinar în conştiinţele celor care, ştiind câtea ceva despre Blaga, au putut asculta atunci mărturiile nu doar al unui discipol, dar şi ale unui cărturar cu harul elocinţei şi cu o bibliotecă de lecturi filosofice în spate ce-i transformau discursul într-un spectacol.

Ignor, din pudoare, mizeriile care-au urmat câteva săptămâni după aceea: anchete „administrative”, interpelări cu întâlniri ordonate prin diverse staţii de autobuz. Mult mai important mi se pare – mi s-a părut mereu – faptul că, apoi, mi-am conservat norocul de a-l putea întâlni pe Ion D. Sîrbu ori de câte ori agitata mea aventură de student sedus de păcatul creaţiei literare mi-a îngăduit. Ceasuri petrecute în braseria Minervei: greu de uitat maniera fascinantă în care protagonistul acelor neuitate festinuri fuma – două-trei pachete de ţigări în cele două-trei ceasuri (ori poate mai multe?!) pe care le consumam sedaţi amândoi de farmecul şi de adâncimea ideilor, amintirilor, judecăţilor pe care el le împărtăşea cu un har de maestru oriental.