S-a stins, vinerea trecută, într-o clinică din Roma, Marco Panella, fondatorul şi diriguitorul, vreme de şase decenii, al Partidului Radical din Italia, considerat de către colegi, admiratori, prieteni ca şi de adversari, unul dintre cei mai importanţi protagonişti ai vieţii politice din ţara sa şi dincolo de hotarele acesteia.
Abia împlinise 86 de ani, cu câteva zile în urmă, sărbătoriţi în locuinţa sa romană doar cu câţiva apropiaţi, în circumstanţa unei prelungite greve a foamei şi a setei ce avea să fie ultima din numeroasele la care a apelat, de-a lungul carierei sale marcate de o constantă şi radicală bătălie contra oricăror forme ale politicii în formele standardizate ale acesteia.
Născut în orăşelul abbruzzez Teramo, a făcut studii strălucite de drept şi, în 1956, împreună cu câţiva intelectuali, tineri şi entuziaşti, jurnalişti şi intelectuali revoltaţi de scena politică peninsulară disputată între comuniştii lui Togliatti, democrat-creştinii lui Alcide De Gasperi, ai lui Moro şi, mai ales, ai lui Andreotti, ca şi de soialiştii lui Pietro Nenni şi, mai târziu, ai controversatului Bettino Craxi, a fondat Partidul Radical.
Cu un program antisistemic, asumând ceea ce mai târziu avea să se definească o politică fără Putere (cu puţine excepţii când a fost parlamentar, italian şi european, Panella n-a ocupat, fiindcă n-a cerut ori râvnit, funcţii publice). Rareori a susţinut majorităţi parlamentare, cu condiţionări punctuale legate de legiferarea unor precise obiective de natură civică (dreptul la avort, dreptul la eutanasie în cazul morţii iminente, refuzul oricărei forme de război ori de uz al armei). Şi-a asumat de la început până la sfârşit trei modele emblematice ale Istoriei: Gandhi, Mandela şi Dalai Lama. Crezul său dintotdeauna a fost, aşadar, refuzul violenţei de orice natură, convins că adevărata politică trebuie să-şi refuze Puterea, în care vedea riscul folosirii acesteia ca instrument de forţă şi de abandonare a agendei civice, prin natura ei paşnice.
S-a considerat mereu de stânga, la începutul mişcării teoretizând un socialism liberal, motiv pentru care şi-a asociat, îndeosebi în momente cruciale ale biografiilor lor, intelectuali şi activişti din tagma revoltaţilor, radicali, desigur, mai ales atunci când respectivii riscau arestări, carceră ori chiar viaţa. Aşa se explică că, prin furtunosul deceniu al anilor 70, i s-au asociat scriitori de anvergura lui Pier Paolo Pasolini şi Leonardo Sciascia, după cum o rezonanţă cu totul particulară a avut recuperarea filosofului Antonio Negri, considerat teoreticianul Brigăzilor Roşii, pe care l-a sustras condamnării iminente la moarte oferindu-i, prin scrutin, inamovibilitatea de parlamentar.
Anticlerical convins, n-a ezitat să se alăture, public şi în particular, iniţiativelor de sorginte religioase susţinute de ultimii papi, de Ioan Paul al II-lea şi, mai ales, de Papa Francisc, cu care s-a aflat într-o relaţie privilegiată. Nu întâmplător, ultimul text rămas de la el, redactat în ceasurile de agonie consecinţe ale ultimei, prelungite greve a foamei şi a setei căreia i s-a supus în locuinţa sa romană a fost scrisoarea adresată Papei, urmare a gesturilor de îngrijorare pe care acesta i le-a transmis personal.
Cum spuneam, ultima sa aniversare, cu zece zile în urmă, s-a consumat cu puţini apropiaţi nelipsind, desigur, felicitările sosite de la majoritatea liderilor Italiei ori de la personalităţi marcante ale lumii, din Europa, din America ori din Asia tibetană. A refuzat însă până în ultima şi fatala clipă a decesului să renunţe la protest. Transportat la o clinică din apropierea locuinţei sale, a acceptat, totuşi, la limita ultimă, injecţia menită a-i mai calma durerile ce deveniseră insuportabile.
Sì, grazie (Da, mulţumesc) au fost ultimele cuvinte rostite cu puţine ceasuri înainte de a a-şi da obştescul sfârşit, în somn. Un sfârşit nelipsit, îmi pare, de rezonanţa unui destin demn de a intra în circuitul unei legende cu rădăcini antice. Şi, după ce trupul neînsufleţit a fost mutat din aula Aldo Moro din Palatul parlamentar în Piaţa Navona, din centrul Romei, sute de mii de persoane au stat la cozi imense spre a-şi lua ultimul rămas bun de la cel a cărui existenţă pământeană a fost o continuă şi, deseori, liminară dăruire pentru cauze civice. Şi umane, într-o largă şi, uneori, contradictorie gamă de drepturi şi de libertăţi ce aparţin condiţiei umane dintotdeauna.
P.S. Reproduc alături fotocopia scrisorii lui Marco Panella adresate Papei Francesco, în care de o simbolistică particulară pentru mersul lumii de azi îmi pare locuţiunea evanghelică „Epistola către Romani”, spes contra spem, în care actul de a spera devine mai puternic mai ales atunci când nu mai există speranţă. Iată textul în traducere:
Roma, 22 aprilie 2016
Dragă Papa Francesco,
Îţi scriu din camera mea de la ultimul etaj – aproape de cer – spre a-ţi spune că de fapt îţi stăteam alături la Lesbo pe când îmbrăţişai carnea martirizată a acelor femei, a acelor copii şi a acelor oameni pe care nimeni nu vrea să-i primească în Europa. Aceasta este Evanghelia pe care o iubesc şi pe care vreau să continui s-o trăiesc alături de toţi cei o şeruiesc.
Pasiunea asta e vântul „Duhului” ce mişcă lumea. Îl simt de la mica mea fereastră cu plantele înnebunite ce se mişcă la acest vânt şi porumbeii ce le acomponiază.
În clipa asta nu mai pot ieşi, dar îţi stau alături în toate ieşirile pe care tu le faci. Un gând fix ,ă însoţeşte încă astăzi: „spes contra spem”.
Dragă Papa Francesco, sunt mai înaintat decât tine în ani, dar cred că şi tu te găseşti în a fi nevoit să trăieşti „spes contra spem”.
Te iubesc cu adevărat,
al tău, Marco
P.S. Am apucat în mână crucea pe care o purta Mons. Ramiro şi nu reuşesc să mă mai dezlipesc de ea.
