Alegerile europarlamentare: Miza? Schimbarea „familiei politice” a preşedintelui Comisiei Europene

0
151

Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, alegătorii pot decide prin votul lor viitorul preşedinte al Comisiei Europene, care „va veni” din partea „familiei politice” câştigătoare a alegerilor europene. Această perspectivă, prevăzută prin Tratatul de la Lisabona, a fost readusă în atenţie printr-un comunicat din 7 aprilie a.c., de fapt o declaraţie comună a grupurilor de dreapta (PPE), social-democrat (PES) şi liberal (ALDE) din PE, menită a atrage atenţia Consiliului Europei în privinţa desemnării numelui candidatului pentru preşedinţia Comisiei Europene. Articolul 17 al Tratatului de la Lisabona prevede că preşedintele Comisiei Europene trebuie desemnat de Consiliul European, ţinându-se cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European. Fiindcă eventualul preşedinte trebuie să primească aprobarea din partea unei majorităţi parlamentare. Considerată puţin vagă, formularea lasă loc interpretărilor, însă în timpul campaniei electorale cele cinci principale partide (familii) politice (stânga radicală, socialiştii, verzii, liberalii şi conservatorii) au convenit asupra interpretării corecte a textului. Încât candidatul socialist Martin Schulz, la marea dezbatere din 15 mai a.c., a şi afirmat: „Viitorul preşedinte al CE este în această sală”. Împreună cu ceilalţi patru contracandidaţi au pus în gardă statele membre în privinţa unei tentative de a întreprinde altceva. Mai exact, semnalul unui raport de forţă între deputaţi şi şefii de state, care vor decide numele viitorului preşedinte al CE, a fost dat. De acum dezbaterile s-au încheiat, de altfel alegerile au şi început ieri, în Olanda şi Marea Britanie, şi aşteptate sunt rezultatele.

Scenarii posibile

Deşi Francois Hollande menţiona într-un recent articol publicat în „Le Monde” că „electorii (…) vor desemna preşedintele CE”, va conta, se spune, punctul de vedere al Angelei Merkel, căreia i se recunoaşte salvarea eurozonei. În toamna trecută atrăgea atenţia asupra inexistenţei unei legături automate între numărul de eurodeputaţi dobândit de un câmp politic sau altul şi accederea în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Părere confirmată, la 18 mai a.c., şi de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, „afacerea nu este făcută”, insinuând astfel că soluţiile Juncker şi Schulz ar putea să nu primească susţinerea majorităţii calificate a şefilor de stat şi de guvern din Consiliul European. Aceştia ar putea profita de absenţa unei victorii nete, în departajarea socialiştilor de conservatori, desemnând un „outsider” care ar conveni tuturor. Şi numele cel mai vehiculat pe culoarele Bruxellesului este cel al directorului FMI, Christine Lagarde. Dar o asemenea opţiune ar putea pune în faţa deputaţilor europeni o problemă greu surmontabilă. Şi procesul ar reporni de la zero.

Familia politică învingătoare desemnează preşedintele

Confruntarea, de acum încheiată, se duce, la urnele de vot, între conservatorul Jean Claude Juncker şi social-democratul Martin Schulz, familiile lor politice fiind creditate cu şanse reale de a se instala în fruntea alegerilor. Atribuirea mecanică a preşedinţiei CE liderului familiei politice sosite în frunte prezintă riscul de a nu reuni majoritatea necesară în Parlamentul European. Potrivit ultimelor estimări, dreapta ar putea obţine 29% din mandate, dar în nici un caz majoritatea de 376 eurodeputaţi. În marja de eroare se află şi socialiştii, care ar adiţiona acelaşi procent din totalul mandatelor (vezi grafic). Chiar având susţinerea „centrului” ALDE, maximum 8%, atât Jean Claude Juncker, cât şi Martin Schulz, n-ar putea obţine majoritatea de 50%, imperativ necesară desemnării, fără a se apela la coaliţii. Anticipând această dificultate, familiile politice europene respective încearcă să constituie coaliţii şi, dacă această tentativă eşuează, atunci s-ar putea avansa numele unei „soluţii de compromis”, reprezentată de liberalul Guy Verhofstadt. Bătălia pentru Bruxelles se anunţă aşadar dificilă şi în Consiliul European, dar şi în hemiciclu, din cauza forţelor eurosceptice. Şi atunci alianţa PPE-PES (după modelul german) ar fi singura în măsură de a face faţă. O alianţă la care ar putea adera şi liberalii, devenind „marea alianţă”.

Manuel Valls: „Europa de dreapta a eşuat”

În Barcelona natală, premierul francez Manuel Valls a apărat în catalană, franceză şi spaniolă o „Europă de stânga”, singura capabilă să relanseze proiectul european. „Europa de dreapta a eşuat”, a spus premierul francez, avându-i alături pe candidatul stângii la preşedinţia CE, Martin Schulz, fostul premier spaniol Felipe Gonzales, şi candidaţii socialişti spanioli la aceste alegeri. Mitingul a fost organizat de Partidul Socialist Catalan. „Dacă voi vreţi o politică de dreapta, priviţi ce face Comisia Europeană”, a spus Manuel Valls într-o atmosferă electrizantă. „(…) Eu ştiu astăzi că scepticismul în Spania şi în Franţa a devenit o ameninţare de luat în seamă”. Un sondaj publicat la 18 mai a.c. de cotidianul de centru-stânga „El Pais” anticipează o participare de 40-43%, prevăzându-se astfel un absenteism ridicat. Potrivit unui alt sondaj, publicat luni de cotidianul „El Mundo”, Partidul Popular (conservator) condus de premierul Mariano Rajoy, aflat la putere, ar obţine 21-22 de mandate, faţă de 24 în 2009. Socialiştii (PSOE), altă mare formaţiune parlamentară spaniolă, ar putea veni cu 15-16 mandate, faţă de 23 în legislatura care se încheie.

Italia: Mateo Renzi se luptă cu Beppe Grillo

În Italia, unde publicarea sondajelor este interzisă în ultimele zece zile de campanie electorală, acestea circulă pe ascuns. Partidul Democrat (PD, centru-stânga), al premierului Mateo Renzi, conduce la o diferenţă de 4-5 procente, devansând Mişcarea 5 Stele (M5S), după ce diferenţa a fost de 10 procente în urmă cu două săptămâni. „Dacă noi câştigăm, duminică tot sistemul cade”, clamează Grillo. Dar Mateo Renzi, principalul animator al campaniei, a ieşit personal la atac, dorind să facă din acest scrutin legitimarea sa democratică în Italia şi pe scena europeană. Şi-a mobilizat toate forţele în vederea unei victorii, dar şi a unui scor superior celui înregistrat de partidul său la alegerile parlamentare din 2013. Liga Nordului (extrema dreaptă) se apropie de 5% din opţiuni.

Euroscepticii avansează în sondaje

Potrivit ultimelor sondaje publicate de observatorul european Poll Watch 2014, vizibilitatea partidelor populiste se consolidează, exceptând Vlaams Beland (Belgia) şi Ataka (Bulgaria). Se pot distinge trei categorii de asemenea partide: extrema dreaptă tradiţională (FPO, Austria), extrema dreaptă modernă (Frontul Naţional – Franţa şi Vlaams Beland – Belgia) şi dreapta populistă radicalizată şi xenofobă (UKIP – Anglia şi dreapta scandinavă). O largă majoritate dintre ele sunt conservatoare, eurosceptice şi antiimigraţioniste. În Ungaria, ţară condusă de un partid populist – Fidesz-ul lui Viktor Orban –, Jobbik, partid de extremă dreapta, se plasează pe locul doi, cu 20,4% din intenţiile de vot.

Europa există

Aceste alegeri europarlamentare au fost deturnate de la sensul lor şi nu numai la noi în România. De ce, nu ni se spune. S-a făcut totul pentru a se uita că Europa este o construcţie unică, o construcţie juridică, economică, politică, fără asemuire în istoria lumii. Pentru prima dată, naţiuni suverane, constituite într-o alianţă, construiesc împreună Europa. Astăzi, cuvântul lui Jose Manuel Barroso nu depăşeşte pereţii biroului său, în timp ce destinul Europei se joacă. Dominată de dreapta, destul de vinovată de deriva actuală, este nevoie de o schimbare de direcţie, după multă vreme. Confuzia e generală, întreţinută voluntar de demagogi. UE apare ca o organizaţie abstractă când, de fapt, dincolo de dezbaterea pe economie, fiindcă nu este doar un ansamblu economic, avem o construcţie culturală, umană, politică. Construcţia acestui ansamblu, evident imperfect, nu poate fi abandonată. Abandonând Europa, ne abandonăm pe noi înşine.

Componenţa PE potrivit anchetei de opinie în săptămâna 22-25 mai a.c.

Grupuri Politice                                                            Număr de deputaţi

Partidul Popular European (PPE)                                                         212

Socialiştii europeni şi democraţi                                                           209

ALDE                                                                                                     63

Stânga unitară europeană/ Stânga verde nordică                                   52

Conservatori şi reformişti europeni                                                       43

Europa libertăţii democratice                                                                 39

Verzii/Alianţa liberă europeană                                                             38

Neafiliaţi                                                                                                95

(Sursa: www.electio2014.eu)

 

Forţele de dreapta ar putea sosi în faţă în 13 ţări (Germania, Austria, Belgia, Cipru, Croaţia, Spania, Finlanda, Ungaria, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Polonia şi Slovenia). Stânga s-ar putea impune în 11 ţări (Bulgaria, Estonia, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, România, Slovacia şi Suedia). În Danemarca, Franţa, Cehia şi Regatul Unit ar putea sosi în faţă partide populiste, respectiv Partidul Poporului Danez (DF), Frontul Naţional (FN), Ano 211 şi Partidul pentru Independenţa Regatului Unit.