Cartea „Nicolae Dragoş, poetul-jurnalist, jurnalistul-poet” (Ed. PIM, 2024) are ca autori pe jurnalistul şi scriitorul craiovean Mircea Pospai şi fiica acestuia, Rodica Pospai Păvălan, autoare a mai multe lucrări publicate, licenţiată în Drept cu un masterat în sociologia comunicării şi jurnalism, doctorat în materie, împreună formând, de această dată, un tandem inspirat de intervievatori. Este vorba de un interviu-maraton, pregătit în prealabil cu minuţiozitate, luat gorjeanului Nicolae Dragoş, poet şi jurnalist cu relief, al cărui nume se regăseşte în „Istoriile” literaturii române. Este prezent în operele de întinsă valoare ale criticilor literari Alex Ştefănescu, Marian Popa şi Ion Rotaru. Nicolae Manolescu, în a sa „Istorie critică a literaturii române” „îl sare”, dar motivele sunt subînţelese de sorginte politică. În presa română, până în Decembrie 89, Nicolae Dragoş plecat din Cleştenii Gorjului (comuna Glogova), la liziera Mehedinţiului, a fost un nume „mare”. Dotat cu instinct nativ, la fel de mare ca şi talentul, s-a construit pe sine. Interviul este bine structurat (întreaga operă a scriitorului este menţionată) fiindcă însuşi intervievatul are o viaţă de roman autentic ale cărei meandre, unele de coşmar, constituie combustibilul şi substanţa ei. Nicolae Dragoş narează cu har, toţi gorjenii au talent nativ şi se spune despre ei că din zece, nouă au ureche muzicală. În fine, rezultă o carte luminată din interior, ca lacurile din basme, care aveau stele în adânc. Face în tinereţe un liceu bun şi acum emblematic „Traian”, din Drobeta Turnu-Severin, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi după un stagiu de profesor la Târgu Cărbuneşti (1960-1962) începe drumul în presă: „Viaţa Studenţească”, apoi redactor şef adjunct la „Scânteia Tineretului”, şef de secţie la „Scânteia” (nava amiral a presei), redactor şef la „Luceafărul” şi în fine prim-redactor şef adjunct la „Scânteia”. Ca şi Nichita Stănescu, asemenea mai vechiului Eugen Jebeleanu, Nicolae Dragoş a scris cu precădere poezie. Multă şi bună, nu puţine din cărţile lui fiind traduse în străinătate. Un semn al temperamentului său de poet înăscut, cum scria Ion Rotaru, în a sa „Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent”. Există în interviul pomenit o referire la scandalul „plagiatului” lui Eugen Barbu, eclozat la… Craiova, în revista „Ramuri”, la 15 decembrie 1978, printr-o cronică literară semnată de proaspătul redactor şef Marin Sorescu. Oricât l-am venera pe Marin Sorescu, n-a făcut-o dintr-o rigoare morală irepresibilă, ci fiindcă a fost provocat. Eugen Barbu i-a atacat volumul „La lilieci”, Vadim Tudor „locotenentul” lui Barbu a atacat „Viziunea vizuinii”, admonestând pe cei care au permis tipărirea unei cărţi care încălca principiile sănătoase ale culturii române, specificul naţional şi moralitatea în artă. În „Flacăra”, din 4 ianuarie 1979, Eugen Barbu recunoştea că a uzat de circa 6 pagini din căţile lui Paustovski şi Ehremburg. În spectacol a intrat şi Nicolae Manolescu, cu o cronică în „România Literară” (11 ianuarie 1979) şi scandalul a luat amploare. În interviul „Poetul-jurnalist, jurnalistul-poet”, Nicolae Dragoş menţionează că prof. univ. dr. Alexandru Piru, istoric literar consacrat, colectase cam 25 de pagini adunate din cele 1500 ale cărţii, cuprinzând şi pasaje luate dintr-o carte de memorii a lui Walter Roman, care luptase în Spania, de partea republicanilor, potrivnici lui Franco. Eugen Barbu i-a pus numele Kalter, generalul Kalter, în loc de Walter, în „Incognito”. S-a jucat „la rupere”, între „naţionalişti” şi inamicii lor. Direcţia naţională se baza pe Constantin Noica, Eugen Barbu, Ion Lăncrejan, Paul Anghel, Ion Alexandru, Ad. Păunescu, Fănuş Neagu, Dinu Sărar, Gh. Tomozei, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Dragoş, Mihai Unghianu, Nicolae Stoian, Ion Brad ş.a.m.d.. Confruntarea a devenit şi mai vizibilă odată cu dezbaterile în legătură cu protocronismul şi sincronismul. Barbu „un scandalagiu”, căruia îi plăcea gâlceava, cum l-a caracterizat Nicolae Ceauşescu lui Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se – vol. II) când i-a aprobat „Săptămâne culturală a Capitalei”, după ce fusese debarcat de la „Luceafărul”, n-a mai republicat volumul trei, revizuit, de la „Incognito”. În schimb, în 1980, a publicat volumul patru al romanului dotat cu o listă bibliografică… de peste 200 de titluri. La plenara consiliului Uniunii Scriitorilor, programată pe 20 februarie, dar amânată cu o zi, fiindcă era chiar ziua de naştere a lui Barbu, care împlinea 55 de ani, dezbaterile s-au terminat târziu, decizându-se publicarea unui comunicat pe care revista „Luceafărul” a refuzat să-l reproducă. Furia conducerii a fost inimaginabilă, propunându-se sancţiuni pentru redactorul şef Nicolae Dragoş şi adjunctul acestuia Mihai Unghianu, insubordonarea acestora fiind inadmisibilă. Eugen Barbu şi-a pus în joc totul. Se spune că soţia şi secretara de la „Săptămâna” au predat legitimaţia, decoraţiile, ordinele şi titlurile primite la CC al PCR, Academie, ameninţând cu plecarea din ţară. Solidaritatea scriitorilor –altminteri nişte piscuri semeţe faţă de relieful actual- care nu funcţionează în condiţii de libertate deplină, n-a funcţionat nici până în 1989. Vorba lui Fănuş Neagu, citat de Eugen Simion, undeva în „Marin Preda. Portretul scriitorului îndrăgostit”: „scriitorul român vrea să-l înjure pe Ceauşescu la cârciumă şi să fie primit a doua zi la CC”. La 9 martie 1979, Barbu va publica o scrisoare, în pagina a doua din Contemporanul (organul Consiliului Culturii) văzută, în prealabil, şi de Dumitru Popescu, care a provocat o iritare maximă la Uniunea Scriitorilor, Bogza şi Jebeleanu ameninţându-l pe Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, că se aruncă pe fereastră. Forţa de seducţie a interviului pomenit n-o găsim în construcţia ingenioasă, solidă (care există) şi nici în bogăţia faptelor de viaţă, a întâmplărilor, ci în evocarea vieţii de gazetar autentic la cea mai înaltă tensiune. Când orice dispreţ asupra cuvântului electrocuta mortal. Nicolae Dragoş „a prins” în presă şi momentul când toţi cântau pe struna redeşteptării naţionale, vehiculând numele liderului de la Bucureşti, pentru încărcătura lui de românism recuperat dintr-un periculos proces de desnaţionalizare, pentru voinţa neînfricată a nesupunerii. Uităm şi acum, cum după „Reîntregire”, elogiile aduse lui Ferdinand sau lui Carol I după dobândirea Independenţei de stat, aveau o amplitidine comparabilă.
