Se vorbeşte rar despre datoria externă a României, o face precumpănitor Ziarul Financiar, dar recent Lavinia Şandru, care se legitimează mai nou ca fiind comunicator din partea PUSL, menţionează într-o scrisoare deschisă, adresată liderilor principalelor partide politice, că în luna ianuarie, dobânzile plătite de România, pentru datoria externă, s-au ridicat la circa 600 mil. euro, ceea ce înseamnă că pe tot anul, dobânzile la creditele externe depăşesc 7 miliarde euro, fără a mai lua în calcul rambursarea ratelor scadente. Dobânzile plătite creditorilor sunt mai mari decât bugetul alocat, anul aesta, Educaţiei şi apasă asupra exerciţiului bugetar. Nu demult BNR a comunicat că datoria externă a crescut în 2022 cu 6,13 miliarde euro, ajungând la 142,2 miliarde euro. Din volumul total (la 31 decembrie 2022), datoria externă pe termen lung însuma 97,6 miliarde euro (68,4% din totalul datoriei externe) în creştere (0,1%) faţă de aceeaşi perioadă de referinţă a anului precedent, iar datoria pe termen scurt era de 45,03 miliarde euro (31,6% din totalul datoriei externe) în creştere cu 15,4%. Gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculat la valoarea reziduală, cu rezervele valutare la BNR, la 31 decembrie 2022, a fost de 82,7%, comparativ cu 79,4% la aceeaşi dată din anul precedent. Fireşte toate ţările din spaţiul UE au datorii externe, şi niciuna dintre ele nu mai respectă rigorile financiare, instituite cu ani în urmă, aplatizate pe fondul pandemiei de Covid-19. O privire retrospectivă arată cam astfel: perioada 2009-2012 reprezintă o referinţă pentru creşterea datoriei publice, România fiind prinsă nepregătită de criza globală. Profitând de îndatorarea redusă de numai 13% din PIB, a împrumutat în exces, circa 32,1 miliarde euro. În parioada 2017-2020 s-au împrumutat 29,7 miliarde euro, după cum urmează: 2017 – 5,1 miliarde (2,7% din PIB), 2018 – 6,1 miliarde euro (3% din PIB), 2019 – 7,6 miliarde euro (3,5% din PIB), 2020 – 10,9 miliarde euro (4,7% din PIB). Guvernele conduse de Ludovic Orban şi Florin Cîţu au crescut datoria externă prin împrumuturi mari cu eficienţă scăzută. E o constatare, fără nici o legătură cu apartenenţa lor politică. Anul trecut, în luna ianuarie, ministrul Finanţelor, Adrian Câciu, aducea în discuţie cele 57 miliarde euro din ultimii doi ani. De la această margine a lucrurilor pot începe multe discuţii, mai mult sau mai puţin simpatice. Ne ajută într-un fel profesorul de psihologie socială şi politică Lavinia Betea, directorul Insitutului european „Serge Moscovici” din Arad, abilitată pentru doctorate în ştiinţe umaniste de Universitatea „Paul Valery” din Montpellier 3, în dialogul maraton cu Virgil Măgureanu („Ce s-a întâmplat de fapt”, ed. RAO, 2022) care ne reaminteşte că în martie 1989 România era singura ţară, din fostul bloc răsăritean, fără datorii externe şi avea chiar un excedent (285 miliarde lei şi creanţe de încasat în valoare de 2,5 miliarde dolari). Românii strânseseră cureaua la exasperare, prin politici rigide, care nu mai trebuie reamintite, şi nu repede, ci galopant, s-a trecut de la o ţară care avea un excedent, la datorii, mai exact un parcurs economic aproape linear. Că ne-am ales cu praful de pe tobă din cele 2,5 miliarde dolari –creanţe- de încasat, ne spunea în 2011 Răzvan Temeşan, şeful Direcţiei de credite externe din Banca română de comerţ exterior. Prin convenţii internaţionale, în 2005, Clubul de la Paris ne-a cerut să reducem datoria Irakului la 80%, a Mozambicului la 90% pentru ca a Egiptului să fie decontată în detergenţi, iar a Vietnamului în orez. Alte creanţe au fost vândute unor firme specializate în recuperare, la numai 5%-10% din valoarea lor. Încât din Zambia din 30 mil. s-au primit… 3 mil dolari. Şi sunt atâtea poveşti „înduioşătoare”, despre hemoragii fără leac ale banilor ţării. Până unde poate creşte îndatorarea externă poate fi o discuţie, serioasă, responsabilă, oportună, fiindcă ea rămâne o capcană periculoasă, pentru ceea ce numim suveranitatea ţării.
