Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

0
721

În cea mai proastă dialectică cu putinţă, presa autohtonă, în cvasi-totalitatea sa, nu putea să fie altceva şi altcum decât societatea în care evoluează şi pe care pretinde s-o schimbe în bine. Intrată aproape din primii ani postdecembrişti într-o funestă competiţie de afirmare şi, deseori de supravieţuire în contextul unui capitalism dezmăţat, s-a trezit subit în jocul vulnerabilităţilor de tot felul, traversând spaţiul imund al unor oportunisme (de la statutul de oficină partinică la cel de slujnică a unor interese de grup) sfârşind prin a compromite cele mai elementare cerinţe deontologice.

Goana după rating, pe lângă riscul firesc al deprofesionalizării prin supralicitarea scandalului şi al licenţiosului, coroborată şi cu o acerbă dorinţă de câştig rapid prin asumarea prototipului de vedete pe un model occidental impropriu unei societăţi profund sărăcite, a sfârşit prin a institui un sistem mediatic nefast funcţiilor sale de bază, deteriorând, în umbra unei clase politice amatoriste şi gregare, exact ceea ce a pretins şi mai pretinde că ar face: o operă de informare şi de formare în deplin consens cu exigenţele unei morale şi ale unei educaţii civice mai necesare decât oricând.

Slujbaşi – ai breslei – adunaţi intempestiv de prin toate cotloanele subculturii urbane (şi, uneori, chiar suburbane), semidocţi cu pretenţii „academice” şi închipuiţi profeţi ai adevărului furnizat în doze „absolute”, confundând analiza la obiect marcată de profesionalismul specializat, oferă unui public pe care ei înşişi l-au decupat de la linia unei normalităţi doar mostre de improvizaţii „lălăite”.

Spaţiul „public” al televiziunilor e, în această perspectivă, o evidentă probă rechizitorială: aceleaşi figuri – politicieni guralivi şi „analişti” de conjunctură, cu toţii închipuiţi docenţi în mai toate domeniile şi sectoarele vieţii sociale, ale economiei şi, îndeosebi, ale justiţiei, îşi dau întâlnire în studiouri formatate ca veritabile tribune de „dezbatere”, pălăvrăgind ceasuri întregi în coduri ale unei gramatici de uz propriu: aceiaşi, dar sortaţi, potrivit cu scopurile, deja ştiute, aprig disputate patronal şi „ideologic”.

Două excesive paradoxuri: întâi, crucificarea clasei politice fără nici cel mai infim efort de a se disocia, în propria lor execuţie, de năravurile acesteia, cu care se trădează a fi într-un raport vizibil de complicitate; în al doilea rând, abandonarea voioasă a oricărui principiu de neutralitate, chiar atunci când e vorba de un eveniment înscris în realitatea cotidiană cea mai banală. Un accident rutier, un incendiu într-o clădire, o gripă a unui oficial, ca să nu mai vorbim de prezentări la instanţe de judecată ale unor oameni publici devin, subit, fără preparative, premise şi pretexte ale unor exhibiţii sfidând chiar funcţia unor simpozioane academice ori a unor întruniri internaţionale cu profil decizional.

Că este aşa, au probat-o ultimele săptămâni tasate pe zăngănitul de cătuşe din insolita campanie în forţă a justiţiei ieşite, şi ea, dintr-o discutabilă apatie, în care cele câteva zeci de (falşi) mediatori ai informaţiei au suplinit, alternativ, competitiv dar şi antagonic, completele de judecată, cu o impresie de cancan sufocant.

Un caz, printre numeroase altele, mi-a atras atenţia şi-l evoc în speranţa că a trecut neobservat.

Un făcător de televiziuni şi de emisiuni – indefinibile în vreo tradiţie occidentală în care pretinde a se insera – a aruncat, zilele trecute, în spaţiul public ceea ce el, cu o inconştienţă alarmantă şi condamnabilă, şi-a imaginat că ar fi un soi de denunţ-confesiune al stării de lucruri din politichia dâmboviţeană. Este vorba de nemeritat celebrul „Naşul”, alias Radu Moraru. Ipochimenul relatează, cu detalii ce nu se sustrag veridicităţii, nişte conivenţe ale sale cu politicieni şi demnitari de cel mai înalt nivel, de la ex-preşedintele Ţării în cabinetul acestuia până în biroul de „comandă” (vizite, invitaţii amicale?), cu iz afacerist, al ex-directorului SRI.

Trecând peste existenţa unor astfel de fapte, inimaginabile prin media din SUA ori din Europa, dar ignorând şi egotismul de speţă maladivă în care individul acesta se autoprezintă, gestul ca atare ne situează în prezenţa unui denunţ şi, deopotrivă, autodenunţ ce-ar impune pe loc o intervenţie de natură judiciară. Prin el se confirmă nu doar descalificanta manieră în care s-a putut conduce o societate şi o ţară, despre care aveam şi dovezi, indirecte şi mai cu seamă bănuite, dar şi o dovadă, în plus a unor media într-o fatală şi nu mai puţin condamnabilă contiguitate cu politica şi, în general, cu sistemul ticăloşit pe care pretinde a-l denunţa.

Cine ar mai avea îndoieli asupra acestui sumbru diagnostic n-are decât să reviziteze unul dintre cele mai faimoase întâmplări ale funcţiei media într-o societate normală, Afacerea Watergate, şi va putea să facă diferenţa dintre lumea shakespeariană a prinţului Hamlet şi cea caragialiană a lui Conu Leonida.