22 Decembrie: Privind înapoi, tot mai nedumeriţi!

1
358

În fiecare an, la 22 Decembrie, facem acelaşi lucru de 33 de ani. Comemorăm evenimentele din Decembrie 1989, după unii o revoluţie, după alţii o lovitură de stat. Nici una din aceste denumiri nu face unanimitate şi nu se cade de acord asupra unui moment, poate astral din istoria noastră recentă. Cum nu s-a căzut nici asupra zilei de 23 August 1944, cu tenebrele ei numeroase. Nimic nu este mai inutil, dar tot nimic nu este mai tentant, decât a opera asupra trecutului, cu ajutorul magicului cuvânt „dacă”. Chiar dacă istoria nu se judecă astfel. În Decembrie 1989 s-a schimbat un sistem politic şi, din păcate, cu vărsare de sânge. Asta s-a întâmplat şi la Craiova, devenit „oraş martir”. O vărsare de sânge care putea fi evitată, printr-un singur gest moral, la mascarada obosită, care s-a numit Congresul al 14-lea: pasul înapoi al Lui şi al Ei, după 4 zile de urlete ritmate şi sculări în picioare, se spune că numărate au fost 548(!), pentru a i se scanda numele. Era deja târziu, dar poate că ar fi scăpat cu viaţă, de furia care a urmat. Nici astăzi, după atâta timp, nu se poate ştii dacă erau complet ramoliţi sau de rea credinţă. Se acceptă doar ideea că Ea, Elena Ceauşescu, preluase frânele conducerii din mâinile tremurânde ale unui Nicolae Ceauşescu, din ce în ce mai absent, revigorat subit de droguri asiatice. Nicolae Ceauşescu ştia ce se prefigurează şi fusese avertizat de Gorbaciov, cum rezultă din discuţia lor bilaterală, al cărei conţinut integral nu s-a comunicat niciodată presei. O face Titus Popovici, fost membru al Comitetului Central al PCR, în cartea sa „Disciplina dezordinii” (Ed. Maşina de scris, 1998). Textul „periat”, bineînţeles de Cancelarie, scăpase totuşi două fraze peste care membrii CC ai PCR trecuseră cu indiferenţă suverană sau inconştienţă tâmpă. „Văd că tov. Ceauşescu clatină din cap, dar la dânsul nu se poate şti niciodată dacă e un gest de aprobare sau dimpotrivă” şi… „Cine nu înţelege necesitatea urgentă a schimbării va plăti curând foarte scump”. Ceauşescu: „Toate acestea constituie o gravă trădare a socialismului, a clasei muncitoare, a luptei de eliberare a popoarelor”. Gorbaciov: „Ar fi bine să priveşti în jur Nicolai Andreevici şi să te gândeşti la ce s-a întâmplat cu Honeker, Jivkov, Husak. Altfel s-ar putea să nu sărbătoreşti în linişte Crăciunul”. Avertismentul era clar. În memoriile sale (ediţiile în limba română) Gorbaciov nu pomeneşte nimic despre discuţiile contradictorii avute cu Ceauşescu şi nici despre discuţiile cu George Bush, purtate în Malta (2-3 decembrie). Sunt mulţi ani de atunci. Documentele apărute între timp, cărţile –unele de bună calitate- ale unor istorici, dar şi ale unor cadre din Securitatea statului, despre cele întâmplate, atestă doar un lucru: cu sau fără mitingul din 21 decembrie 1989 din Piaţa Republicii, a marii adunări populare pentru a condamna „tulburările de la Timişoara”, soarta lui Nicolae Ceauşescu era pecetluită. Balconul din august 1968, când într-o adunare populară simetrică prin amplasament şi amploare, Nicolae Ceauşescu urca pe soclu, avea să-i fie fatal 21 de ani mai târziu. Prin postul de radio Europa Liberă, alimentat de agenţiile de presă din ex-Iugoslavia şi Ungaria, zvonuri dintre cele mai terifiante augmentau o stare de tensiune. Acum se scria o altă pagină de istorie. Au trecut 33 de ani. Mulţi dintre comuniştii de atunci, unii considerându-se „de nădejde”, au devenit, cu timpul, anticomunişti, tot „de nădejde”, răspopindu-se. Nimic nou în istoria neamului. Demonul nostalgiei dacă a existat, pentru tinereţea unei generaţii, pentru multe lucruri care s-au făcut într-o ţară, mult rămasă în urmă, care n-avea de nici unele şi chiar anul de fală al guvernelor istorice -1938- demonstrează decalaje imense, a dispărut. Răul devine, în amintire, vag euforizant. Dramatic, câtă vreme e actual, el devine pentru memorie epic şi liric. A suferi e un coşmar, dar a fi suferit e un capitol de duioşie. Că nu era mai bine înainte sunt sigur. Demonstraţia este aberantă. Dar mă întreb uneori dacă noi fiecare în parte şi toţi laolaltă, nu eram mai buni, decât suntem acum. 22 Decembrie 1989 rămâne un eveniment încărcat de controverse în istoria noastră.

1 COMENTARIU

  1. Se pare, domnule Cantar, ca amintirea lui John James Osborne autorul piesei ,,Priveste inapoi cu maine” va bantuie! Paradoxal, inainte cu 40 de ani de la lovitura de stat din Romania, aparea pe ecrane aceasta piesa transpusa in filmul cu acelasi nume de Tom Richardson, apoi in 1989,realizat de Judy Dench si cred in 1993 !, sa nu mai amintim de teatrele din toata lumea care prezinta cu succses aceasta piesa. Se pare ca romanul Romaniei de azi nu mai e asa de manios impotriva trecutului sau politic ci este in continuu furios pentru prezentul si viitorul sau,precum eroul principal, Jimmy Porter! Cand lumea se scufunda -fara sa-si puna ntrebari-in abisul absurdului, este normal sa fie nedumerita! Lumina dispare incet, bezna se asterne peste mintea ei si confuzia ei prieste de minune unor minti bolnave (politice!_ nascute deja in intunericul Infernului!. Frumos scris despre acest eveniment istoric transmis in direct de ,,televiunea romana ” si care a facut deliciul multior televiziunzi accidentale la vremea aia! Acum , evenimente ca acesta au cazut in deirzoriu, lumea vrea sa fie manipulata cu razboiul ,,just” al lui Zelensky, acesta papusa drogata manipulata de un bolnav Alzheimer, manipulat la randul sau de alti bolnavi mintal!
    Cele bune!

Comments are closed.