E un sentiment cât se poate de reconfortant să ştii că în spaţiul în care te mişti Brâncuşi este prin apropiere. Cele două mari muzee din spaţiul MQ Wien găzduiesc în această perioadă tablouri şi sculpturi ale unor maeştri ai artei moderne europene şi mondiale, într-un du-te-vino al publicului consumator de artă, de la tineri şi copii până la cei care au apucat chiar să fie contemporani cu unii dintre artiştii expuşi.
Însă până ce am să vă spun câte ceva despre surpriza plăcută a descoperirii lui Brâncuşi la „mumok”, respectiv la „Leopold”, aş vrea să zăbovesc asupra unor consideraţii care vizează artistul în epoca sa. Oricât am crede că arta mare a fost descoperită în trecut, trebuie să fim atenţi la ceea ce înseamnă artiştii contemporani, viaţa şi căutările lor permanente. Îmi doresc acest lucru şi pentru artiştii din Craiova – adică o atenţie mai mare la ceea ce fac ei, la străduinţele lor, unele excepţionale, de a fi mereu proaspeţi şi surprinzători. Fiindcă avem tristul obicei de a vorbi despre ei doar la modul trecut şi de a-i admira sau sprijini abia când nu mai sunt printre noi, aidoma unor „biete” relicve care abia în posteritate merită atenţia noastră. Posteritatea este o scuză, cred, pentru artiştii slabi sau care se leagănă în iluzia că viitorul le va face dreptate, dacă îl credităm pe un mare scriitor chilian, Roberto Bolano: „a aspira la posteritate este cel mai absurd lucru care se poate imagina, zadarnicele chinuri ale dragostei, cum ar zice Shakespeare”. Însă lăsa o portiţă speranţei că artistul nu va fi uitat în viitorul nesigur: „dar exact din acest motiv are şi partea sa frumoasă”. Partea „frumoasă” este că putem visa – „non omnis moriar” –, dar artistul are nevoie de atenţie şi de recunoaştere în timpul vieţii sale, ca şi de publicul care să recunoască munca sa, deşi e nevoie uneori de instanţa posterităţii pentru a valida o operă. Însă eu mă refer aici la cecitatea care însoţeşte adesea viaţa creatorilor, la lipsa de sprijin a celor în măsură să o facă, pentru ca un climat de creaţie artistică să fie posibil, chiar şi în epoci de aşa-zisă criză economică. De ce nu ar fi, de pildă, posibil, ca fosta casă a pictorilor din parcul Craiovei să fie transformată într-o rezidenţă artistică pentru pictori şi scriitori străini şi români? O bursă literară poate fi oferită de oraş sau de un mecena pentru 10-12 artişti pe an, costă cât ghetele unui fotbalist, iar beneficiul de imagine al Craiovei ar fi unul pe măsură. Aşa, avem um imobil frumos, renovat, care nu foloseşte nimănui, poate doar egolatriei celor care l-au renovat şi îl ţin închis. Iată ce numesc eu „relicvariu” contemporan! Oraşul are nevoie de oameni creativi, de spaţii vii, nu de „muze adormite”. Poate că ne vom trezi cândva.
Înapoi la Brâncuşi. La „mumok”, în cadrul expoziţiei „Die Gegenwart der Moderne” sunt expuşi câteva zeci de artişti, nume importante ale artei moderne, de la Picasso la Victor Brauner, până la Daniel Buren sau Iza Gensken. „Măştile” (1962) lui Victor Brauner sunt situate în imediata apropiere a unor măşti africane, dar şi a unei mici sculpturi a lui Joan Miró, a cărui expoziţie de la „Albertina” este anunţată cu afişe mari în tot oraşul. Mi-amintesc că în 2008 am văzut câteva din marile pânze ale lui Miró la Münster, la o expoziţie patronată de Fundaţia „Maeght”, cea care deţine numeroase lucrări ale unor importanţi artişti ai lumii, între care şi Alberto Giacometti. Mare expoziţie de la muzeul „Leopold” este organizată în această perioadă, până în februarie, în colaborare cu Künsthaus Zürich şi Fundaţia „Alberto Giacometti”.
Acest artist al lumii, născut în Elveţia într-o familie de italieni, a lucrat din 1926 până la moartea sa, în 1966, într-un atelier de 18 metri pătraţi, în rue Hippolyte-Maindron, în Paris, căruia i-a şi dedicat un album de grafică, „Paris sans fin”. A fost stimat şi iubit de Satre („sculpturile sale pot fi privite doar de la o respectuoasă distanţă”) şi de Simone de Beauvoir (a cărei statuetă minusculă, executată în 1946-47, este expusă aici), care l-au sprijnit şi au scris despre el, iar formele statuilor sale, elongate în mod straniu, l-au făcut celebru în toată lumea. Una dintre ele, „L’homme qui marche I”, a fost vândută de galeriile Sotheby’s, în 2010, cu 74 de milioane de euro, cea mai mare sumă oferită vreodată pentru o statuie. A fost influenţat de Brâncuşi, pe care l-a cunoscut la Paris, şi a cărei „Muză adormită – II” am putut-o admira în sala dedicată contemporanilor sculptorului de geniu, alături de opere ale altor contemporani ai săi: Picasso, Magritte, Miró, Lipschitz, Max Ernst. Artistul, ale cărei portrete foto sunt expuse aici, în vreme ce film-interviu cu el rulează neîncetat, a fost uluitor în travaliu, neodihnit, bolnav, sărac multă vreme, căci nu dorea să expună oricum şi refuza gloria facilă. Nu am cu mine cartea lui Pandrea despre Brâncuşi, dar cred că într-unul dintre cele trei volume există povestea cu sculptorul român propunându-i să lucreze undeva la soare, în aer liber, să iasă din chilia lui sărăcăcioasă pentru a descoperi o artă solară, cu refuzul lui Giacometti: vreau să fiu aşa cum sunt, nu te pot urma. Şi-a urmat propriul destin, până la moartea prematură din 1966, dar arta sa „merge” printre noi încă.
NICOLAE COANDE
