Gubaucea e un sat cu un farmec aparte. L-am găsit şi mai frumos sub plapuma albă a zăpezii, cu acoperişurile caselor învelite în fumul focurilor de lemne. După ce am depăşit gălăgia copiilor ieşiţi la săniuş sau liniştea oamenilor care-şi văd de treburile lor, fără a simţi monotonia zilei, am cunoscut şi viaţa amară a oamenilor simpli. Sunt destul de multe case în care sărăcia este la ea acasă, o sărăcie care nu se lasă izgonită şi pe care sărbătorile Crăciunului o fac şi mai evidentă. Copiii visează la Moş Crăciun, dar ştiu că nu o să-l întâlnească niciodată, iar părinţii se resemnează cu gândul că, în lipsa bunătăţilor, Dumnezeu îi are în pază şi îi ţine uniţi şi sănătoşi.
De câteva zile, ninge liniştit la Gubaucea. Sătucul, cu casele sale mici şi răsfirate pe câteva dealuri, e mai tăcut ca niciodată. Zăpada nu e foarte mare, dar o puzderie de fulgişori a început să cadă din nou, cu generozitate, promiţând să albească pământul. Uliţele întortocheate sunt îmbrăcate acum într-un strat subţire de nea, iar copiii au ieşit la săniuş. Sunt îmbrăcaţi cu ce au găsit prin casă, cu cizmuţe înalte şi fulare răsucite peste urechi. Obrăjorii lor sunt roşii ca nişte mere coapte şi fesurile le-au căzut pe nas. Aleargă cu saniile pe mijlocul drumului şi se aude cum scârţâiei zăpada sub tălpile lor. Din cauza vitezei, echipajele nu mai pot să ţină cârma şi se rostogolesc unul după altul. Când se ridică, hăinuţele le sunt pline, de sus şi până jos, de zăpadă.
Iarna pe uliţă
Ca şi cum ninsoarea ar pune nişte mici antifoane în fulgi, hărmălaia de la săniuş amuţeşte brusc la câţiva metri. E puţin trecut de amiază şi satul parcă ar fi căzut şi el în toropeala de după masa de prânz. Pe o uliţă largă, un gospodar merge cu vacile la pas. Animalele înaintează încet, lăsându-şi toată greutatea în zăpadă. Nici stăpânul lor nu se grăbeşte deloc. Aruncându-şi privirea prin curţile oamenilor, salută dintr-odată cu o voce care, în liniştea din jur, răsună tare: ”Hai să trăieşti, mă Ioane. Ai tăiat, mă, porcul?”. Ion meştereşte ceva prin curte şi nu-i răspunde. Dar omul insistă. ”Mă, n-auzi, ai tăiat porcul?”. ”L-am şi făcut jumări!”, vine scurt răspunsul, însoţit de un hohot de râs. Animalele merg mai departe, la o fântână, ca să bea apă. Trec cuminţi pe lângă nişte căpiţe de fân, care şi-au făcut şi ele nişte fesuri de zăpadă pe creştet.
Ştampile cu flori de gheaţă
La majoritatea caselor fumul curge prin acoperiş şi în aer miroase a lemne arse. Din loc în loc, în dreptul porţilor, oamenii şi-au făcut pârtii, cu mătura sau cu lopata, care duc până dincolo de uşă, chiar şi sub ferestre. Zăpada stă acum în mormane pe sub bolţi sau în grădinile de legume. Dar mai sunt destule case la care stratul de nea e intact sau deranjat din loc în loc de câte o pereche de paşi. Ca şi cum ar fi o regulă generală, gospodăriile acestea se aseamănă foarte tare. Ninsoarea a făcut câte o straşină albă la fiecare fereastră şi gerul a pus ştampile cu flori de gheaţă pe geamuri. În toate curţile, de la un capăt la altul, e numai zăpadă.
„Noi suntem săraci, doamnă, suntem foarte săraci”
Cum intri în sat, uliţa duce exact în porta familiei Radu. Farmecul, pe care zăpada îl aduce peste tot pe unde cade, se opreşte-n gard. În curte se află două case, una mai mare şi alta mică, despărţite de un copac. ”Am vrut să facem un gard între noi, dar nu l-am mai făcut”, spune o tânără mamă care îşi creşte copii singură, soţul fiind dus la muncă în Craiova. Un câine, care îşi făce drum căutând de mâncare, dintr-o parte în alta, răscoleşte zăpada. ”Nu muşcă, intraţi la noi să vedeţi cum stăm. Noi suntem săraci, doamnă, suntem foarte săraci”. Scările casei sunt ciobite, sfărâmate de vreme şi duc într-un hol friguros, fără nici o mobilă. „Aici stăm noi”, şi se deschide o uşă din lemn, la fel de veche.
Serile, petrecute la lumânare
Odaia e strâmtă, nu încape decât un pat şi o masă mică. Într-un colţ dogoreşte o sobă din tablă, care împrăştie lumină pe pereţi. „Nu avem lumină. Nu am avut bani să o plătim şi ne-au tăiat-o”. Problema nu e de ieri de astăzi, de câţiva ani trăiesc aşa cei patru membri ai familiei Radu. Ca să poată să înveţe, fata cea mare, elevă în clasa a V-a la şcoala din sat, aprinde o lumânare. Cât arde, citeşte şi scrie. ”E mai greu cu cea mică, seara ar vrea să se joace. Vor şi ele să se uite la un televizor, să vadă desene animate, ce aud pe la copii de pe uliţă”, spune mama privindu-şi copilele. Fetiţele, Elena şi Jasmina, sunt cuminţi şi nu scot nici o vorbă. Privirile li se luminează numaiatunci când sunt întrebate dacă îl vor întâlni pe Moş Crăciun.
Minunile trăiesc în sufletele celor mici
”Pentru noi, oamenii săraci, sărbătorile nu există. Crăciunul vine doar pentru cei bogaţi, doamnă”, răspunde pentru ele mama. În glasul ei e multă tristeţe şi, pentru a-şi ascunde picăturile de lacrimi, priveşte pe fereastră. Vraja sărbătorilor, cu tot cu sosirea Moşului, sunt însă intacte în sufletele copilelor. ”Eu vreau să-mi aducă o păpuşă”, spune repede Elena. Dacă s-ar putea, o păpuşă Barbie. ”O păpuşă care să aibă părul lung şi să fie frumoasă”, sunt detalii pe care i le-a scris deja Moşului şi acum aşteaptă să vadă dacă scrisoarea sa a fost citită. Ştie că primeşte cadouri numai dacă a fost cuminte şi nu înţelege de ce, în fiecare an, găseşte pe pernă doar câteva dulciuri care, fiind atât de bune, le termină într-o zi.
O conservă de mazăre, pe masa de sărbători
Familia Radu trăieşte, ca multe altele din Gubaucea, din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social. Banii care intră în casă sunt puţini şi nu le ajung de pe o lună pe alta. Sărbătoarea de Crăciun vor fi ca oricare altă zi, poate şi mai tristă pentru că sărăcia lor le pare şi mai greu de suportat în aceste zile când toată lumea petrece. ”Porc nu avem şi o să punem pe masă ce o să găsim şi noi. Ne-au mai rămas nişte conserve de mazăre de la ajutoare şi o să facem o mâncare”. Ochii mamei se umezesc de lacrimi. Îi vine greu să vorbească despre această sărăcie lucie pe care trebuie să o împartă cu copii ei. „Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fetiţele sănătoase, că nu stau cu ele prin spitale. Sănătatea e preţioasă şi noi suntem bogaţi dacă o avem”.
Copilaşii care nu-l cunosc pe Moş Crăciun
În căsuţa de alături se consumă o dramă şi mai mare. În două paturi, despărţite de un lat de palmă, dorm înfofoliţi trei copilaşi. Pe jos e pământ, iar la fereastră stă atârnată o faţă de masă veche în loc de perdea. ”Eu am un băieţel pe care îl cheamă Alexandru, Voinea Alexandru şi are şase luni”, spune mama. Din celălalt pat, două fetiţe cu ochii mari şi negri îşi ridică căpşoarele. ”Sunt surorile mele”, adaugă femeia. Copilele seamănă ca două picături de apă, ele fiind gemene. Deşi sunt foarte mici sunt crescute de soră pentru că mama lor este în detenţie. Nici aici Moş Crăciun nu va veni oricât l-ar aştepta copii. Pe masă de sărbători vor sta doar alimentele de la ajutoarele Uniunii Europene, păstrate special pentru aceste zile.
În pericol să fie evacuaţi
Familia Buzdugan îşi aşteaptă sărbătorile cu sufletul la gură pentru că e posibil să fie evacuată din casă. Neavând o locuinţă a lor, mama, tata şi cei trei copii au fost lăsaţi să-şi ducă traiul într-una din camerele unui imobil care aparţine unor săteni plecaţi la muncă în Spania. „Dacă vor veni acasă, cu siguranţă ne vor scoate afară. Am tot auzit că s-ar întoarce, dar noi sperăm să nu se întâmple chiar acum, de sărbători”, spune femeia. În singura lor cameră e cald şi bine. De pregătit s-au pregătit pentru aceste sărbători. Perdeaua, pernele şi faţa de masă sunt curate, însă sărăcia e mare, nu îi va ierta nici pe ei. ”Am făcut ce am putut şi noi, am făcut curăţenie pe aici, dar suntem săraci, nu o avem prea multe pe masă”.
De săraci ce sunt, au renunţat şi la friptură
Cei ai casei au crescut toată vara un puceluş, dar nu îl vor sacrifica de Crăciun. Vor să-l vândă când dă colţul ierbii şi, cu banii obţinuţi, să-şi cumpere materiale de construcţii cu care să-şi construiască o căsuţă cât de mică, dar care să fie a lor. ”Muncim cu ziua prin sat, pe la rudele proprietarilor, ca să ne lase şi pe noi să stăm aici. În cinci ani, de când ne chinuim pe câmpurile lor, am fi putut să ne-o ridicăm pe-a noastră”. În lipsa banilor, Crăciunul va fi atât de sărac încât nici nu vor să vorbească despre ce vor aşeza pe masă. ”Nu ştiu cum va fi şi Crăciunul …Vreau să-l petrecem sănătoşi, cu toată familia. Asta îmi doresc cel mai mult. De mâncare vom găsi noi. Facem o mămăligă caldă şi o mâncăm cu toţi …”. Tot mămăligă au servit şi la ultimul prânz, câteva resturi de mălai rece fiind păstrate încă pe o farfurie.
Fetiţa a scăpat dintr-o mare tragedie
Fetiţa cea mare, Andreea, îşi ţine frăţiorul în braţe şi visează la Moş Crăciun. O instalaţie luminoasă, cu câteva beculeţe, era singurul semn că vor veni sărbătorile şi pentru ei. ”Nu are memoria bună din cauza accidentului. Câteodată mă şi supăr pe ea pentru că nu reţine ce învaţă la şcoală. Am certat-o că a uitat colinda la şcoală, s-a încurcat în faţa tuturor”, spune mama, privindu-şi fetiţa cu milă. Toată fruntea îi este brăzdată de o cicatrice mare, semnul unei mari suferinţe care şi-a lăsat amprenta pe chipul ei de copil. În urmă cu un an a suferit un accident de maşină şi numai o minune a mai ţinut-o în viaţă. ”A stat în comă două luni. După aceea, a făcut tratamente şi abia-abia şi-a revenit”, povesteşte mama.
Sănătatea, cel mai scump cadou
Dar fetiţa este bine acum, poate să meargă şi să vorbească din nou. Nu vede sărăcia din jurul ei, îşi iubeşte surioara şi frăţiorul şi chipul i se înveseleşte când aude pomenindu-se numele lui Moş Crăciun. ”Au fost cuminţi, foarte cuminţi şi poate o să treacă o să treacă Moşul pe la ei. Cu ce o găsi şi el”, spune tatăl, care poartă şi el pe chip o cicatrice, ce-i drept mai mică. ”Să-mi aducă jucării şi dulciuri”, completează, cu însufleţire, fetiţa. Din păcate, şi pentru această familie, Moş Crăciun va fi foarte „zgârcit”, dar oamenii simpli se mulţumesc doar cu ce le dă Dumnezeu, sănătatea care este bunul cel mai de preţ.
LAURA MOŢÎRLICHE şi MARGA BULUGEAN
