Indiferent de timp şi de spaţiu, sărbătoarea este o altfel de trăire în comparaţie cu realitatea cotidiană. Aşa a fost şi se pare că aşa va fi. Ea celebrează propensiunea omului către jocul festiv, către bucurie până la extaz, către o continuă… tinereţe. Din această perspectivă, sărbătorile primitive, tradiţionale (folclorice) şi chiar cele moderne nu se deosebesc prea mult. Nevoia de a comunica, de a te manifesta alături de semeni, în comunitate şi comuniune este, de facto, o reconversie spaţio-temporală, adică o trecere din starea amorfă a obişnuitului, dacă nu în mister şi sacru, cel puţin într-o beatitudine şi percepţie empatică a lumilor.
Așadar, festumul rămâne chiar şi azi un sumum de acţiuni, de limbaje, de reprezentări, de trăiri exuberante sau de tăceri, de mirări ontologice (ca şi cum am retrăi bucuria de a… ne bucura), de emoţii religioase sau de altă natură, de reconfirmare şi reîncărcare a unor relaţii familiale, comunitare, sociale etc. În acest noian de expresii, mai mult sau mai puţin definitorii, sărbătoarea tradiţională trebuie plasată dincolo de sacru şi dincoace de profan (formularea lui Paul Drogeanu în lucrarea „Practica fericirii”, 1985).
În acest complex sărbătoresc, obiceiurile, riturile şi toate limbajele lor îşi găsesc fireasca lor manifestare, dar fără să se confunde cu sărbătoarea care rămâne cadrul general şi motivant al pletorei de gesturi şi acţiuni. Ea are puterea să atragă, să solidarizeze comunităţi întregi. Aici, tocmai aici, fiecare om, indiferent de vârstă, de sex, de stare socială, îşi află rostul şi trăieşte meandrele sacrului şi profanului, eliberându-se prin ludic, prin extaz, chiar prin exces, de platitudinea obişnuielnicului.
Crăciunul bogatul
Crăciunul (din lat. creationem – creaţie, zidire) este, în ordinea firească a existenţei pământene a Mântuitorului, primul paznic creştin, dar fără să fie la fel de vechi precum Paştele sau Rusaliile. Fixarea datei de 25 decembrie pentru eveniment se datorează Sfântului Evanghelist Luca (Luca 2, 1 ş.u.), care ne relatează că Naşterea Domnului s-a întâmplat în timpul recensământului lui Cezar Augustus, adică pe 25 decembrie şi în anul 754 ab urbe condita (de la fondarea Romei). Atestările ulterioare aparţin Sfântului Ioan Gură de Aur, Preafericitului Augustin sau Fericitului Ieronim. Apusenii au prăznuit Naşterea în această zi din secolul al III-lea. În Răsărit însă, până spre sfârşitul secolului al IV-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie. Despărţirea celor două mari prăznuiri a avut loc pentru prima oară în Antiohia, în jurul anului 375. Constantinopolul a serbat Naşterea Domnului separată de Bobotează în anul 379.
Trebuie să precizăm că fixarea acestei date se datorează şi unui alt fapt important. În întreg Imperiul Roman, cam la aceeaşi dată, se celebra Mithra, zeul Soarelui. În jurul solstiţiului de iarnă (22-23 decembrie), numeroşii şi înflăcăraţii adepţi ai lui Mithra celebrau tocmai… ziua de naştere a zeului (Dies Natalis Solis Invicti ). Se pare că, în timp, Biserica Creştină a avut de furcă destul de serios cu vechile culte în încercarea de a le elimina sau, cel puţin, estompa. Oricum, semne ale acestor arhaice culte păgâne se mai pot „citi” şi azi în forme mai mult sau mai puţin obliterate.
Din această perspectivă, culturile populare (tradiţionale, folclorice), inclusiv cea autohtonă, sunt, ca expresie, sincretice şi au structură de palimpsest. Prin urmare, sub straturile culturale noi, încă mai poţi să găseşti modelele mai vechi, ca relicte doar şi într-o subţiere semantică evidentă.
Crăciunul popular, cel de prin părţile Olteniei, debutează la Ignat (20 decembrie), când sunt tăiaţi porcii. Fără îndoială că această acţiune are sens ritualic mai precis, sacrificial, şi că aparţine unor suprapuneri păgâno-creştine. Altminteri, dincolo de acţiunea propriu-zisă a sacrificării, câteva elemente ne permit lecturarea etnologică. Sângele, sarea şi focul, definesc simbolic Ignatul. Ar fi vorba de o îngemănare sinergică a vitalităţii (sângele) cu apotropaicul (sarea) şi cu purificarea (focul). Ungerile sistematice şi stropirile cu sânge, ce vizează în special copiii, sunt acţiuni rituale ce ar trebui să aibă drept efect protejarea de malefic, sănătatea şi puterea.
Preajunul şi Ajunul Crăciunului deschid porţile colindatului în provincie. Se colindă în forme cu nuanţe diferite în toate zonele etnografice ale Olteniei. În nord, cetele de piţărăi, formate din copii, încă se mai adună în vatra satului, spre seară; aprind focurile şi apoi pornesc roată… prin sat. Se merge din casă în casă. Nu au voie să ocolească nicio gospodărie. Colindătorii, băieţi şi fete, poartă în mână câte o colindă (băţ de alun decojit şi decorat – prin afumare – cu romburi şi spirale) cu care ating toate spaţiile de trecere ale gospodăriei: stâlpii porţilor, uşorii caselor, obiectele din casă, dar şi hambarele, grajdurile, coteţele de păsări. Atingerea este una propiţiatică, de atragere a belşugului şi a fertilităţii. Mai scormonesc şi în foc cu colinda şi au grijă să arunce şi o creangă în foc care să protejeze şi să purifice gospodăria.
Textul rostit şi celelalte acţiuni ritualice complinesc rosturile fertilizatoare şi fecundatoare ale obiceiului. Gospodarii primesc emisarii în jurul mesei rituale pe care se află colăcei unşi cu miere (substanţă ce trimite simbolic la idealitate, la paradis, dar şi la imortalitate), sare (substanţă sacră asemănătoare semantic cu mierea), grâu, peşte. Colindătorii sunt răsplătiţi cu fructe, cu colindeţi (colăcei), fructe, poate şi ceva cârnaţi sau bani.
Anul Nou sau despre trecerile temporale
Obiceiurile şi ritualurile Anului Nou sunt la fel de sincretice ca şi ale Crăciunului şi poate chiar mai greu de decodificat din cauza schimbărilor istorice ale calendarelor. Să ne gândim şi la faptul că în cultura tradiţională românească avem un calendar agricol, altul pastoral, altul civil şi, desigur, unul bisericesc. Până la urmă, ţăranii sau oierii percepeau un singur calendar, adică o sinteză funcţională şi naturală a celor patru cuprinderi temporale.
Obiceiurile Anului Nou, în toată Oltenia, ţinteau obţinerea unei eficacităţi rituale ideale. Iar această desăvârşire se putea atinge doar prin intermediul unor acțiuni complexe, simpatetice. Plugul mare şi Pluguşorul sunt astfel de exemple care au fost performate şi încă se mai practică în provincie. Plugul mare (simbol cu semantică exclusiv masculină) era tras de una sau două perechi de boi şi condus de ceata flăcăilor din gospodărie în gospodărie. În curtea gospodarului (spaţiu civilizat, culturalizat şi ritualic) se trăgea o brazdă de-a curmezişul şi se aruncau în ea seminţe de cereale, de floarea-soarelui, de mei etc. Zgomotele de bici şi de clopoţei purificau mediul. Limbajele verbale (textele poetice), urate cu voce tare de flăcăi, complineau şi augmentau atragerea fecundităţii lanului şi a rodniciei ideale. Pluguşorul susţinut ritual de copii avea aceleaşi scopuri; funcţia lui principală era (este) cea propiţiatică. La rândul lor, actanţii, fie ei copii, tineri sau maturi, erau dăruiţi cu produse alimentare, cu băutură şi bani, pentru că doar aşa se poate respecta regula ludensului ritualic. Cu darurile obţinute astfel, tinerii purcedeau a doua sau a treia zi de la Anul Nou la organizarea unor baluri, hore sau chefuri cu scop distractiv și, implicit, premarital.
În prima zi a noului an, actanţii copii (băieţi şi fete) mergeau cu sorcova făcută din ramuri de pom fructifer, măr în special, din ramuri de brad, împodobite cu lână roşie, cu busuioc, coji de ouă încondeiate, hârtie colorată, beteală sau din flori artificiale şi sorcoveau membrii familiei, neamurile şi vecinii. Limbajele ritului, gestuale şi verbale, vizau sănătatea şi vigoarea receptorului.
Datul la grindă este încă şi azi un complex simbolic al protejării şi creşterii ideale a copilului; în acest ludens ritualic, moaşa este actanta preeminentă.
Trecerea la noul an era marcată şi de… haosul jocurilor de măşti: capra şi brezaia sau urâţii satului, şapte-opt flăcăi mascaţi, îmbrăcaţi cu haine rupte purtate pe dos. Sugerarea etnologică a transgresiunii este susținută tocmai de reînnoirea lumii, așa cum apare ea în textele tradiționale, mai ales în colind.
În aceeaşi ordine, Jienii, Brâncovenii, Irozii, forme de teatru popular, completau jocurile teatrale ale satului. Spectacolele erau performate în fiecare casă, începând de la Crăciun şi până în Ajunul Bobotezei. La fel, se întâmpla şi cu Vicleiul sau Viflaimul, jocuri de păpuşi, însoţite, de regulă, şi de lăutari.
În noaptea trecerii, tinerii se dedau şi la ritualuri divinatorii privind aflarea ursitului: numărarea parilor din gard cu ochii închişi, lovirea vitelor, busuiocul pus la streaşină sau la punte, boabele de grâu sau de porumb puse pe plită şi, mai ales, vrăjitul (aflarea ursitului prin intermediul unor obiecte simbolice: inel, pieptene, tăciune, par, pâine etc.).
Boboteaza – protejarea magică a apei şi a mediului
Numită şi Epifanie sau Teofanie, Boboteaza este şi ea una dintre cele mai vechi sărbători creştine. Este atestată pentru prima dată la Alexandria de Clement Alexandrinul, dar şi de Sfântul Grigorie Taumaturgul (secolul al III-lea).
Marea grijă în satele olteneşti în Ajunul şi în ziua de Bobotează se referea la păstrarea purităţii spirituale a apei. Suntem încă într-o perioadă solstiţială, apele îngheaţă şi dracii sunt mai mulţi ca niciodată şi, în plus, îşi vâră coada unde nu trebuie.
De aceea, pe toată Valea Dunării oltene, în Ajun de Bobotează, se păzesc fântânile. Nu contează gerul. Mai întâi, fântânile sunt înfrumuseţate cu ştergare, peșchire, scoarţe, cu ramuri de brad, cu busuioc. Apoi se scot afară mesele, grătarele, vedrele de vin şi se aprind focurile. Prin urmare, păzitul asiduu nu se poate face fără un chef straşnic. Participă la ritual, cu mic, cu mare, toată uliţa.
Dimineața, sătenii merg la biserică și aduc acasă agheasma mare, substanța tămăduitoare, bună pentru bolile de tot felul, atât la oameni, cât și la celelalte viețuitoare din ogradă.
După ce a fost săvârşită slujba la biserică, preotul botează toţi caii împodobiţi cu zurgălăi şi panglici colorate. Apoi, flăcăii încalecă şi, aşa, începe… încurarea cailor. Ritualul, conchid specialiştii, este unul tot apotropaic şi de purificare. Acum chiar fug dracii de pe uliţe de frica zgomotelor şi a vitezei bidiviilor!
În noaptea de Bobotează, tinerii, pentru că ei sunt cei ce provoacă sărbătoresc lumea, vor pleca în… Iordănit. Și astfel, timpul festiv se stinge uşor, uşor, şi se topeşte în cotidian şi în grijile sociale.
CORNEL BĂLOSU,
Şef Secţie Etnografie (Casa Băniei) – Muzeul Olteniei
