În fiecare an, aproximativ 400 de copii sunt diagnosticaţi cu cancer în centrele de oncologie pediatrică din România. Copii sau adolescenţi, toţi au nevoie de îngrijire medicală, condiţii optime de tratament, sprijin emoţional și nu în ultimul rând, de asociaţii și voluntari care să lupte pentru ei. Din păcate, secţia de oncologie pediatrică din Craiova funcţionează cu personal medical insuficient, cu un număr redus de paturi, lipsă de tratament, dar și de psihologi. Supraspecializarea în acest domeniu a fost desfiinţată pe o perioadă de 15 ani. Specialitatea de hematologie și oncologie pediatrică a fost înfiinţată în România abia acum șase ani. Prima generaţie de medici anul acesta a apărut, dar numărul lor va fi insuficient pentru a-i înlocui pe cei retrași din activitate și pentru a ocupa locurile vacante. Din păcate, în România sunt puţini medici care doresc să practice această specialitate extrem de dificilă, cu mare încărcătură emoţională. Și totuși, la Craiova, la Spitalului Clinic Județean de Urgență, din 1979, prof.univ.dr Polixenia Stancu, coordonatorul Compartimentului de Oncopediatrie, se ambiționează să dea o șansă la viață copiilor eroi, acelor tineri, care din nefericire, se confruntă cu această boală nemiloasă. Pe lângă lipsa fondurilor, spitalele din România se confruntă şi cu lipsa cronică de specialiști în acest domeniu. Pentru a compensa numărul mic de medici, cei care mai sunt totuși, se văd nevoiţi să lucreze practic fără întrerupere, fără să ţină cont de zile libere sau de pauze. Prof.univ.dr Polixenia Stancu face minuni, salvează vieți. Salvează vieți de 50 de ani, zi de zi, spitalul i-a devenit casă, colegii îi sunt ca și niște rude, iar copiii și părinții acestora, prieteni devotați. Rata globală de vindecare în cancerele pediatrice este de 70%, mult mai mare decât în cancerele adultului. În unele cancere ale copilului depășește 90% în stadiile incipiente de boală. Trebuie avut însă în vedere faptul că nu există șansă de vindecare 100% în niciun cancer. Evoluţia unui pacient cu prognostic bun și tratat corespunzător poate fi uneori nefavorabilă din cauza particularităţilor individuale ale bolii, ale pacientului sau a complicaţiilor. Despre toate aceste lucruri ne-a vorbit prof.univ.dr Polixenia Stancu, într-un amplu interviu.
Secția de Oncopediatrie de la Craiova este strâns legată de numele dumneavoastră. De câți ani salvați vieți ? De câți ani redați speranța copiilor, dar și părinților ?
Am absolvit Facultatea de Medicină în 1972, adică, sunt 50 de ani de activitate. Din 1979 sunt în acest spital, am venit prin concurs, dar înainte am făcut secundariatul la Institutul Clinic Fundeni, am făcut acolo și stagiatura. Tocmai pentru că eu am făcut secundariatul la Institutul Fundeni și acolo am avut parte de profesori foarte buni, plus medicii care erau acolo și se ocupau de toate cazurile deosebite, mai dificil de diagnosticat, m-au convins să fac și eu același lucru. Aui fost ani buni la Fundeni, am putut analiza studii de caz, au fost multe cursuri, iar profesorii prezentau foarte bine . Veneau de mai multe ori pe săptămână cu diverse cazuri la copii și analizam ce era clinic, ce modificări apăreau în laborator, la analize. La final eram întrebați ce diagnostic am pune noi. Și ne orientam către un diagnostic pe care îl prezentam și îl susțineam. În mare, erau cazuri acolo de hematologie, și maligne și non-maligne, adică, erau leucemii, erau limfoame maligne. Și în rest, anemii de toate felurie, hemofilii. De acolo a început drumul meu către această specialitate.
Dumneavoastră ați ales inițial pediatria, care au fost etapele până să ajungeți aici, la Craiova ?
Eu, de fapt, când am dat concurs de intrare în secundariat, am ales pediatria. Am făcut secundariatul de pediatrie și am ieșit medic specialist pediatru. La Craiova, la acest spital, nu era nimeni care să se ocupe de cazurile de leucemie la copii și eu cum văzusem la Fundeni cazuri multe, am decis să mă ocup de cazurile mele. Iar în timp, domnul profesor Bădulescu, care este șeful Oncologiei a venit și mi-a zis dacă nu vreau să facem un compartiment. Și s-a făcut în cadrul Secției de Pediatrie, compartiment de oncopediatrie, care ar trebui să fie de fapt denumit, onco-hematologie pediatrică. Iar acum, colegii din toată Oltenia, trimit toate cazurile aici, la Craiova.
Cancerul se tratează cu doze de curaj
Este suficientă această secție, acest compartiment mai bine zis, în cadrul secției de pediatrie, pentru a rezolva cazurile acestea complicate de cancere la copii ?
În primul rând, cel mai dureros lucru este că orașul nostru nu are un spital de pediatrie. Nu are un spital de copii. Toate centrele universitare, chiar și orașe mai mici, au spitale de copii. Aici, dacă s-a făcut acest spital județean, care este cel mai mare din țară, ca număr de locuri, nu prea au simțit nevoia să fie și un spital de copii. A fost ceva pe Severinului, dar nu poți să-i zici spital de copii….era o clădire separată, dar care făcea parte tot dintr-un spital municipal și cam atât. Iar în cadrul unui spital de pediatrie ar trebui să existe toate secțiile : chirurgia pediatrică, oftalmologie, cardiologie, neurologie pediatrică, incluisv o secție de tratare a diabetului, pentru că diabetul a început să fie foarte des întâlnit și la copii. Adică, un spital mare, care să cuprindă toate secțiile și care să fie dotat cu tot ceea ce trebuie. Să aibă și radiologie și laboratoare de analiză moderne, absolut tot.
Cancerul la copii se tratează, pe lângă terapiile oncologice, și cu multe doze de curaj, cu nădejde și dorinţă de a merge mai departe. Aveți o camera de recreere, amenajată de voluntari. Cât este de important acest loc, acest suport psihologic ?
Avem o tânără angajată, care este pe post de psiholog și care face activități cu copilașii, în mod permanent. O așteaptă cei mici, întreabă de ea. Ea nu poate să vină mereu pentru că este cu jumătate de normă, dar îi învață cum să depășească momentele dificile. Vedeți, pe ușă este jocul cu leul curajos ! Îi învață să aibă curaj, la injecții, la perfuzii. Pe de altă parte, le umple timpul. Au activități cu ei. Desenează, pictează, fac felicitări. Ne trimit nouă, cadrelor medicale felicitări de mulțumire. Sunt și copii care nu au mers niciodată la școală, care nu știu să scrie și să citească și cu aceștia face cu lecții, adică, atinge și latura asta educativă.
Cazurile de leucemie au o vindecare în proporție de 80%
Cât timp durează tratamentul pentru un copil diagnosticat cu leucemie ? Cât timp își petrece acest copil în spital ? Cum reacționează părinții ?
La un copil diagnosticat cu leucemie acută, tratamentul până să ajungă la faza de întreținere, durează 7-8 luni, depinde dacă tolerează bine tratamentul sau mai sunt pauze legate de complicațiile care pot să apară pe parcurs. Și această clinică devine casa lui… Toată familia este dată peste cap, dar aici se leagă și prietenii, familiile cu copilași bolnavi încep să păstreze legătura, să se încurajeze reciproc, să-și dea sfaturi. Vine și preotul și stă de vorbă cu părinții, de o vorbă bună mereu este nevoie în astfel de situați. Părinții devin și ei parte din terapie, unii își notează tratamentul pe zile, se implică direct, se ocupă de hrănirea copiilor și nu doar de hrănirea propriului copil, chiar și de copilul de lângă, pentru că trebuie să-și umple și timpul. Părinții devin astfel un fel de voluntari.
Procentele de supravieţuire de lungă durată diferă în funcţie de forma de cancer, localizare și mai ales de stadiul bolii la diagnostic. Din câte știm noi. Dar cât de repede este depistat cancerul la copii, în România? Și ce ne puteţi spune despre tratamentele folosite la copiii cu cancer?
Protocoalele de tratament sunt aceleiași, și nu doar la Craiova sau la București, ci aceleași și cu cele din alte țări. De regulă, tratementul copiilor cu leucemie merge bine. Exceptând acele cazuri severe, cu complicații, cazurile de leucemie acute au o vindecare în proporție de 80%. Dacă trece, de exemplu, 10 ani de la debutul leucemiei și nu are absolut nicio altă recădere, se consideră că e vindecat. Sunt alte boli hematologice mult mai grave. De exemplu, talasemiile, pentru care pacienți trebuie să vină la trei-patru săptămâni, toată viața, la transfuzii, plus tratament acasă. Adică, acolo mi se pare mai complicat. În ceea ce privesc leucemiile, e vorba de un tratement de 7-8 luni, își termină protocolul, apoi trec în perioada de întreținere, per total cam 2 ani de tratatement, apoi vin la controale. Dar nu mai au probleme. După ce termină și tratamentul de întreținere, nu mai fac tratament. De asta făceam comparația cu alte boli hematologice, pentru care se face tratament toată viața. Sau mai avem hemofilia. Este boala ca urmare a lipsei unui anumit factor de cuagulare, adică, pacientul sângerează mai tot timpul. Iar dacă are formă gravă, trebuie să-și facă de două-trei ori pe săptămână, profilactic, injecții intravenoase.
Câți pacienți ați avut în cei 50 de ani de activitate neîntreruptă ? V-ați făcut așa o statitiscă ? Mai țin legătura cu dumneavoastră pacienți pe care i-ați tratat, salvat și asta cu ani în urmă ?
Mii de copii, dar nu toți au avut boli oncologice. De-a lungul celor 50 de ani de activitate cred că au fost mii, dar doar cu boli oncologice, cred că sute. Acum am fost în tabară, în Munți Apuseni, o tabără de oncopediatrie, cu copii din toată țara. Și acolo, în tabără, am avut doi voluntari, doi foști pacienți de-ai mei, care s-au căsătorit și s-au ocupat acolo de alți copii bolnavi. Am primit o invitație la o nuntă de la un fost pacient de-al meu care se căsătorește în acest weekend. Avea doi ani și jumătate când a venit într-o stare foarte gravă și l-am tratat și acum e bine, își întemeiază o familie și mă bucur foarte mult.
15 paturi…insuficiente
Numărul paturilor este suficient de mare ?. Știu că în alte secții de oncopediatrie din țară, asta e o problemă. La Craiova cum stăm ?
Anul acesta am crescut numărul de paturi de la 10 la 15. Și avem un compartiment de oncopediatrie în pediatrie. Dar atunci când nu mai avem locuri, mă extind și la pediatrie. Nu este suficient spațiu, pentru că avem nevoie de spațiu special amenajat atunci când copiii internați aici fac infecți, trebuiesc izolați și ei de ceilalți. Și nu avem unde să facem treaba asta.
Care ar fi factorii ce declanșează această boală cruntă ? Cum am putea să prevenim leucemia, de exemplu ? Putem să facem lucrul aceasta ? Ce ne spune medicina ?
Există și factori genetici, desigur. Și nu putem interveni la ei. Dar noi credem că cei mai importanți sunt factorii de mediu, care cauzează astfel de boli. Radiațiile, radiațiile de tot felul…Ne iradiem toți, cu aceste telefoane, cu tablete, cu televizoare. Îi văd și aici cum stau pe tablete. Noi îi înțelegem că aici se plictisesc, dar mai bine privesc la televizor și televizorul să stea mai departe. Noi le punem muzică, are un rol benefic pentru psihic. În viitor va fi o patologie legată de această cauză. Și mai e și alimentația, multe chimicale. Și dacă ne hrănim doar cu fructe și legume, nu știm ce se pune în pământul ăla, așa că nu știm cât de sănătoase sunt.
Statistic, pare că în Oltenia suntem mai predispuși la această boală. Este corectă analiza ? Ar avea și o explicație ?
Ceea ce am constatat este că vin valuri, valuri, de pacienți. Adică, vin mai mulți în același timp. Este un fel de noutate asta. Într-o perioadă scurtă vin mai mulți pacienți cu boli oncologice. Noi am încercat să vedem dacă există vreo legătură între cazuri, dar sunt pacienți din zone diferite. Totuși mai mulți din zona mai aproape de Dunăre. Am legat cazurile de Kozlodui. E clar că substanțele chimice sunt o altă cauză, se stropește peste tot cu tot felul de subtanțe…Și infecțiile virale, de asemenea, ar putea fi o cauză importantă. Sunt mulți viruși care pot să influențeze această boală. Dar până la urmă nu este o cauză clară, cunoscută, unde am putea să intervenim și să înlăturăm problema. Nu, din contră, crește numărul cazurilor. Sunt copilași de 3-4 ani care fac cancer și nu avem foarte multe explicați.
“Spitalul nu este niciodată gol…”
Dar dumneavoastră cât timp vă petreceți aici, în această secție ?? Sunteți cunoscut ca medicul cel mai iubit de copii…
Acum aș încerca să-mi petrec mai puțin timp aici, dar tot nu reușesc. Dar viața cam aici mi-am petrecut-o. Dacă mai adun și orele petrecute la facultate, orele din bibliotecă unde am scris sute de articole, cărți… Am făcut gărzi, de sărbători am fost tot aici. Am fost alături de copilași de Paște, de Crăciun, de Revelion, pentru că pe mulți dintre ei îi prind aceste sărbători în spital, sunt pe tratament. Încercăm să le dăm drumul celor care își pot face tratamentul acasă, să le dăm drumul câteva zile, să-și petrească sărbătorile alături de familie, dar pentru mulți noi suntem familia în acele zile. Spitalul nu este niciodată gol…
Înțeleg de la dumneavoastră că un copil cu cancer răspunde mai bine tratamentului decât un adult. Dar cum se relaționează cu copiii când vine vorba de această boală ?
Cel mai greu este să lucrezi cu copiii mai mari. Ei își fac multe probleme, ei sunt cei care îți pun cele mai dificile întrebări. Am avut o fetiță de 15 ani, care nu a acceptat tratamentul, i-l dădeam și îl arunca. De aia este bine să ai un psiholog pentru că noi nu avem timp să ne ocupăm de toate problemele. Un psiholog care să discute cu ei. Depinde și de familia pacientului, cum îi încurajează, ce le zice. Cu cei mici e mai ușor…și e de înțeles de ce. Acum le punem camere implantabile și merge mai ușor.
Ce ne puteţi spune despre tratamentele noi, folosite la copiii cu cancer? Dar despre prevenție…
Câteva medicamente noi sunt accesibile și la noi în ţară. Tratamentele evoluează, apar molecule noi. Sunt medicamente care cresc șansele de vindecare a acestor pacienţi. Însă, ar trebui să mergem mai bine pe prevenție. Adică, decât să-i tratăm, mai bine să-i ferim să nu facă boala respectivă. Și ar fi și mai ieftin pentru toată lumea. La capitolul prevenție ar trebui să punem accent pe o alimentație sănătoasă, să nu ne expunem la radiații, să evităm orice fel de infecție, să încercăm să intervenim la factorii aceștia favorizanți. Nu avem factori care determină. Este o asociere între factorii genetici și factorii favorizanți. Am avut un caz cu un bebeluș care a avut leucemie din prima zi. Acolo e altă discuție.
Personalul, încărcat emoțional
Secţiile de oncologie pediatrică funcţionează cu personal medical insuficient. Standardul european este: o asistentă și o infirmieră la șase copii. Nu se întâmplă așa ceva la noi. Nici numărul medicilor de specialitate nu este suficient. De ce tinerii medici nu vor să urmeze această specialitate ?
Mulți ani nu a fost această specialitate. Înainte au fost competențe sau supraspecializări de oncologie și hematologie pediatrică, acum s-a revenit și este acest rezidențiat, în care poți să alegi specializarea oncopediatrie. Medicii evită specializări grele, iar asta este și cu o încărcătură psihică deosebită pentru că vorbim de copii. Dar de afectat, pe toți ne afectează. Nu poți să treci foarte ușor peste situații în care tratezi un copil câțiva ani, te atașezi și apoi îl pierzi. Te marchează, dar cineva trebuie să facă și meseria asta. Trebuie să ai pasiune pentru medicină, dar și pentru specialitate. Pediatria este frumoasă. Desigur, partea de oncopediatrie e mai delicată.
Ce v-ați dori cel mai mult ? Care ar fi codoul perfect pentru dumneavoastră ? Cum vedeţi viitorul oncologiei pediatrice?
Pentru Craiova este vital un spital de pediatrie, unde să avem toate secțiile, cu o colaborare excepțională între ele. Totodată, mi-aș dori să existe finanțare suficientă pentru tot ceea ce apare nou și inovativ în domeniul ăsta, pentru ca tinerii pacienți, copiii să nu mai sufere și să putem să-i facem bine. Sigur, sunt medicamente scumpe, dar pentru un copil nimic nu ar trebui să fie prea scump. Avem o colaborare bună cu Centrul de Transfuzii, nouă ne dau sânge cu prioritate, nu a existat niciodată un refuz. Dar mai luam și din alte centre atunci când situația impune, din Slatina, din Târgul Jiu, din Severin. Iar eu m-am descurcat pentru că mie Cel de Sus mi-a trimis și oameni de calitate, voluntari care au ajutat foarte mult cu tot ceea ce avem nevoie. Voluntariatul este foarte important, tinerii trebuie să știe că sunt momente în viață când trebuie să-ți ajuți aproapele, colegul, vecinul, prietenul. Există mulți voluntari, vin, ajută cu ce pot. Colaborăm cu Asociații care de fiecare dată au sărit în ajutor. Avem sponsori din alte părți, care ne ajută cu tot ce avem nevoie. Fără ei nu am putea salva vieți…
