Cum s-a încercat şantajarea unui rege

0
340

EricLaurent_extorsionPovestea datează din vara trecută, când presa din Hexagon, dar şi cea francofonă din Africa, au descris pe larg cum jurnaliştii francezi Eric Laurent şi Catherine Graciet, bănuiţi de o tentativă de şantajare a Regelui Marocului, Mohamed al VI-lea, prin ameninţarea publicării unor dezvăluiri despre familia regală, au fost învinuiţi de şantaj şi extorcare de fonduri, la 27 august 2015. Potrivit celor mărturisite de Eric Dupont Moretti, avocat al Rabatului, Eric Laurent şi Catherine Graciet i-ar fi propus lui Hicham Naciri (46 de ani), avocat în Baroul Parisului şi cel de la Casablanca, emisar al secretarului particular al regelui Marocului, renunţarea la publicarea unei cărţi defăimătoare, prevăzută pentru ianuarie 2016, la o editură din Paris, contra „unui mizilic” de 3 până la 2 milioane de euro. După anumite surse, Hicham Naciri era, de fapt, al treilea protagonist, mai puţin cunoscut, al afacerii de şantaj, contra lui Mohamed al VI-lea, deşi era bănuit a fi un om al serviciilor secrete. „La Palatul din Rabat s-a decis formularea unei plângeri la Parchetul din Paris, iar poliţiştii francezi, înştiinţaţi în prealabil, au decis organizarea unui flagrant delict”, a povestit avocatul Dupont, care a devoalat afacerea. Catherine Graciet este o jurnalistă independentă care a lucrat în Maroc pentru un săptămânal. Eric Laurent, specialist în chestiuni internaţionale, 69 de ani, a trecut pe la Le Figaro, de unde a plecat în… 1985, specializându-se în interviuri cu şefi de stat şi personalităţi cu statură internaţională. A lucrat pentru France Culture şi ca reporter pentru Radio France. Este cunoscut şi ca autor de romane poliţiste sau de spionaj. Hicham Naciri ar fi negociat cu jurnaliştii în trei rânduri, în hoteluri pariziene diferite. Anchetatorii au fost sesizaţi la 20 august 2015, după prima întâlnire, fiindcă la a treia întâlnire, din 27 august, Naciri a remis, atât lui Catherine Graciet, cât şi lui Eric Laurent, câte 40.000 euro, înregistrând cu telefonul mobil discuţiile purtate. Tot atunci a şi obţinut de la autori promisiunea că aceştia nu vor publica absolut nimic din ceea ce intenţionau.2

Lovitura de teatru este următoarea şi s-a produs la 20 septembrie a.c., când Curtea de Casaţie, din Paris,  a decis că „înregistrarea cu telefonul mobil aduce atingere principiilor unui proces echitabil şi loialităţii probelor”. Instanţa Supremă a considerat, de asemenea, că se aduce atingere articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru avocaţii jurnaliştilor ziua de 20 septembrie a.c. a însemnat „o mare victorie”, întrucât complică pe viitor orice continuare a investigaţiilor judecătorilor de instrucţie. Mai trebuie apreciată însă corectitudinea specialiştilor poliţiei în supravegheri tehnice, care la 23 septembrie 2015 au menţionat în raportul privind înregistrarea furnizată de avocatul Marocului, Hicham Naciri, că înregistrarea primei discuţii a fost traficată şi nu mai permite să se stabilească dacă este originală sau un montaj. Chiar dacă realizatorul montajului a dorit îmbunătăţirea calităţii înregistrării, cum s-a justificat, extrase din două înregistrări ulterioare au fost publicate de Jeune Afrique. Singura piesă validă la dosar este acum doar înregistrarea Poliţiei, care corespunde din toate punctele de vedere cu declaraţiile jurnaliştilor, care fac mai mult decât plauzibil acordul tranzacţiei iniţiate de Regatul Marocului. Se spune că în 1990, regele Hassan al II-lea, tatăl actualului suveran,  propusese 9 milioane de euro unei edituri pariziene  pentru evitarea publicării unei cărţi. Un precedent, aşadar, exista. Să mai spunem că, la 17 februarie a.c., cei doi jurnalişti au produs condamnarea publicaţiei Journal du Dimanche pentru atingerea prezumţiei de nevinovăţie. Mai exact, autorii articolului n-au formulat nici o rezervă faţă de declaraţiile reprezentanţilor Marocului, excelând în fiţe moralizatoare, abuz de bună credinţă, bla-bla-bla deontologic, o ploaie de recriminări. Toată povestea aceasta, comprimată pe cât a fost posibil, demonstrează un lucru: în Hexagon, unde şi există presă, jurnaliştii se bucură sau au de partea lor şi o legislaţie destul de clară, dar şi multă înţelegere pentru profesia lor. Asta neînsemnând că îi cauţionăm totalmente pe protagoniştii evenimentului, Eric Laurent şi Catherine Graciet.