În blocul comunist european eroii verii anului 1968 au fost Alexander Dubcek şi Nicolae Ceauşescu. Ambii au înregistrat, din acel moment, evoluţii spectaculoase. În faţa a 100.000 de oameni, discursul încă proaspătului lider de la Bucureşti, din 21 august, când armatele Pactului de la Varşovia, mai puţin cea română, au intrat în Praga, a electrizat România, reuşind să inducă un efect de negândit cu o zi înainte: solidaritatea cu puterea comunistă. Spunând răspicat „NU” politicii Kremlinului şi-a atras adeziuni şi omagii din partea scriitorilor şi oamenilor de cultură şi nu numai. Ca orice ispravă născută pe un fundal confuz şi impur, atitudinea Bucureştiului din august 1968 a stârnit, până la urmă, o serie de neînţelegeri şi distorsiuni. Fiindcă aşteptările din partea lui Nicolae Ceauşescu au devenit mari şi pentru o vreme i s-au deschis uşile marilor cancelarii ale lumii. Pentru abila politică externă românească şi independenţa faţă de Kremlin. Să nu omitem că, în mai 1968, preşedintele Charles de Gaulle vizitează, timp de o săptămână, România, iar preşedinte ONU, U Thant, este oaspetele Bucureştiului în luna iunie, cu prilejul unei reuniuni. Ion Gheorghe Maurer devenea primul comunist primit de Papă la Vatican. România stabilise deja, cu un an înainte, relaţii diplomatice cu RFG. Nicolae Ceauşescu n-a ştiut din păcate să valorifice consimţământul popular obţinut, şi în loc să persevereze în spiritul de radicalitate şi de reforme al marelui gest –uimitor pentru lumea întreagă – el l-a transformat într-un capital politic la adăpostul căruia începea un cult teribil al personalităţii şi o dictatură personală. Comunismul a părut o clipă respirabil. Faptul de a fi român era perceput benefic peste tot în Europa: eram singurii nealiniaţi la agresiune. Destinul lui Alexander Dubcek a fost diferit. El încercase să iniţieze propria versiune de „socialism cu faţă umană”. Din păcate, „primăvara pragheză” a coincis cu un moment în care conservatorii îşi consolidau controlul asupra politicii interne de la Moscova. În toamna lui 68 conducerea Partidului Comunist Cehoslovac şi-a făcut autocritica pentru programul greşit de reforme. Istoricii susţin că tensiunea incandescentă din tribunele Sălii Sporturilor din Praga, care a găzduit în martie 1969, finala CM de hochei, dintre Cehoslovacia şi URSS, a fost ocazia aşteptată de Brejnev pentru a-i cere demisia din fruntea partidului, devenind preşedintele Adunării Federale. Numit ambasador la Ankara (1979) va fi exclus din partid curând şi până la „revoluţia de catifea” a fost tras pe linie moartă. A decedat într-un accident rutier în 1992. După invazia Cehoslovaciei, „Pravda” a publicat principiile pe care URSS înţelegea să le aplice relaţiilor cu ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia (26 septembrie 1968). Aceste principii vor intra în istorie ca „doctrina Brejnev” sau „doctrina suveranităţii limitate”. Numeroase mărturii ulterioare au confirmat că în aplicarea „suveranităţii limitate” din 1989 au cooperat „forţe frăţeşti”. Invazia trupelor Tratatului de la Varşovia, începută duminică, 20 august 1968, la ora 23.00, şi întreg contextul evenimentelor, este pe larg descrisă de Anatoli Dobrînin – cel mai longeviv ambasador rus la Washington – în cartea sa „Confidenţele unui ambasador sovietic”. Dobrînin relatează cum preşedintele american Lyndon Johnson, de la ranch-ul său din Texas, l-a sunat pe şeful Departamentului de Stat, Dean Rusk, care avea pregătit deja un mesaj destul de tare pentru guvernul sovietic: „În numele umanităţii vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele vor fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că nu vor fi întreprinse niciun fel de acţiuni împotriva Berlinului de Vest, ceea ce ar putea declanşa o criză internaţională majoră, pe care dorim să o evităm cu orice preţ”. Moscova era foarte supărată pe conducătorul român Nicolae Ceauşescu, iar trupele sovietice făcuseră manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei cu România. În realitate, susţine Dobrînin, Moscova nu se gândea la o invadare a României, deoarece nu se îndoia de stabilitatea regimului comunist de acolo. Diplomatul sovietic acceptă eroarea Kremlinului, dar susţine că Moscova a contat pe faptul că războiul din Vietnam era în plină desfăşurare, iar în rândul publicului occidental criteriile morale din politică erau diminuate şi pentru că americanii erau implicaţi de mulţi ani în război şi nu puteau să invoce asemenea principii în judecarea acţiunii altor state. Reacţia ştearsă a Occidentului, faţă de invazia Cehoslovaciei, a potenţat, un deceniu mai târziu, decizia Kremlinului de a invada Afganistanul. Din şirul de evenimente care s-au succedat în august 1968, merită menţionată întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu cu Iosif Broz Tito, la Vîrşeţ, la 24 august, când liderul iugoslav îl descumpăneşte pur şi simplu pe omologul său de la Bucureşti: „Dacă veţi veni cu echipament militar aici nu veţi mai putea opune rezistenţă. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi va fi abandonat. Mă înţelegeţi ce am în vedere. Ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretexte”. Americanii şi-au dat seama că nu-i puteau lăsa pe sovietici să facă ce vor cu estul Europei, şi aflat la o conferinţă a producătorilor de lapte din San Antonio (Texas) preşedintele Lyndon Johnson a spus că „nu trebuie asmuţiţi câinii războiului”. August 68 rămâne un moment de referinţă în istoria recentă a României.
