August 1944: Autoamăgirea Mareşalului!

0
29

2 aCartea istoricului american Keith Hitchins, profesor la Universitatea din Illinois, „România 1866-1947” (Ed. Humanitas, 2013), este o lectură obligatorie, agreabilă, impunându-se prin rigoarea cercetării, limpezimea şi anvergura intelectuală a autorului. Ceea ce ne validează Keith Hitchins, în legătură cu participarea României în al doilea război mondial, nu reprezintă, fireşte, o noutate frapantă, dar constituie „cărămizi trainice” la adevăruri indubitabile. La 20 august 1944 – aşadar – marea ofensivă sovietică, pe frontul românesc începuse. Situaţia în jurul Iaşiului devenise excesiv de critică, deşi rezistenţa forţelor germane, de departe mai susţinută decât a unităţilor româneşti, încă mai putea fi luată în consideraţie. La 22 august, Ion Antonescu a vizitat linia frontului, realizând gravitatea situaţiei. Dacă trupele sovietice străpungeau linia defensivă Focşani-Galaţi, între Carpaţi şi Dunăre, în Sudul Moldovei, soarta României – susţine istoricul american – era pecetluită „pentru vecie”. Informaţiile militare descurajatoare, privind înaintarea sovieticilor, de-a lungul întregului front, l-au convins în cele din urmă pe Ion Antonescu că nu mai există nicio speranţă în a stăvili valul. Şi, întors la Bucureşti, pentru a-l informa pe Rege, deşi Blocul Naţional Democratic nu stabilise încă data pentru răsturnarea sa, s-a văzut invitat la Palat, unde refuzând „să accepte armistiţiul imediat” a fost arestat, împreună cu Mihai Antonescu, care îl însoţea. Alţi colaboratori apropiaţi ai lui Ion Antonescu, invitaţi şi aceştia la Palat, pentru un presupus Consiliu de Coroană, au fost de asemenea reţinuţi. Data 26 august 1944 stabilită de organizatori – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu – a fost devansată, în momentul în care s-a aflat de intenţia lui Ion Antonescu de a pleca din nou pe front, pe 24 august. Exercitându-şi prerogativele constituţionale, Regele – anturat de o colecţie de mediocrităţi ambiţioase, de calitate inferioară, fără niciun om de valoare, incapabil să se gândească la altceva decât la propriul interes –,  l-a numit pe generalul Constantin Sănătescu, unul din comandanţii armatei care sprijinea planul Blocului Naţional Democratic, de răstunare a lui Ion Antonescu, să formeze un nou guvern. La ora 22, pe data de 23 august, la radioul public, s-a difuzat proclamaţia Regelui către ţară, anunţându-se ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi armistiţiul cu Aliaţii. România se alătura acestora împotriva Axei. Şi va avea un aport consistent, în scurtarea războiului. Din păcate, nerecunoscut. Constantin Sănătescu a dat instrucţiuni emisarilor români, aflaţi la Cairo, pentru a accepta armistiţiul pe baza condiţiilor din 12 aprilie 1944. Cartea istoricului american Keith Hitchins nu excelează în subtilităţi neştiute, chiar dacă diminuează aportul comuniştilor, reprezentaţi de Lucreţiu Pătrăşcanu, după ce istoriografia românească, dinainte de 1989, procedase exact invers. Oricât de bine ar fi fost regizat momentul arestării lui Ion Antonescu la Palat, este greu de crezut că Eugen Cristescu, şeful SSI, cunoscut ca destoinic şef al intelligence-ului românesc, să nu fi avut habar. Deşi va fi şi el arestat. O enigmă care încă stăruie. Ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu s-a derulat la 5 august, la Rustemburg, şi cei doi militari de carieră s-au despărţit nerezolvând nimic. Intuiţia Mareşalului îi spunea că va putea convinge puterile apusene să protejeze România, de înaintarea sovietică în Europa, convins fiind, că războiul împotriva Uniunii Sovietice era unul de apărare a  civilizaţiei europene. Se autoamăgea, de bună seamă, că occidentul va realiza că în joc erau propriile sale interese. O examinare a „chestiunii româneşti”, cum a ajuns să i se spună, arată că singura făgăduinţă făcută de Adolf Hitler lui Ion Antonescu, la întâlnirea din 23-24 martie, fusese aceea că Germania nu va mai recunoaşte validitatea Dictatului de la Viena, promiţând că va ordona curând trupelor ungare să elibereze Nordul Transilvaniei. Când Ion Antonescu a propus să se permită celor 200.000 de refugiaţi români să se întoarcă acasă, nu ar fi primit niciun răspuns. S-au jucat, după cum se ştie, mai multe cărţi, reacţia Bucureştiului fiind una amestecată. Iuliu Maniu a jucat cartea unui armistiţiu prin Cairo, cu Marea Britanie şi SUA, care împărtăşeau aceeaşi înţelegere, în timp ce Mihai Antonescu a încercat prin Stockholm, negocieri cu sovieticii. Credea că are abilitatea lui Talleyrand. Ori, la mijlocul lunii mai 1944, britanicii şi ruşii împărţiseră Europa de Sud-Est în mai multe zone militare operaţionale. Preferând Grecia, britanicii lăsaseră România în zona sovietică. În confruntarea cu Uniunea Sovietică România a rămas singură, fiindcă aliaţii occidentali o cedaseră demult. Ceea ce ne certifică Keith Hitchins este că la 9 martie 1945, ca urmare a instalării unui guvern reprezentând Frontul Naţional Democrat, condus de Petru Groza, instalat în urmă cu doar trei zile, Stalin atribuia Nordul Transilvaniei României. Şi ceea ce a urmat se ştie. Drama românească începută în 1943 va continua cu comunizarea ţării. Între 24 august şi 12 septembrie 1944, profitând de confuzia creată şi de buna noastră credinţă, armata roşie a făcut peste 130.000 de prizonieri, ne asigură marele ziarist Pamfil Şeicaru, trimişi în Siberia.