Brecht şi „ciocanul” necondiţionat al artei

0
252

Anticipam în intervenţia de ieri convocarea la „bară” (în chestiunea raportului artistului cu Epoca sa şi, mai precis, a relaţiei cu Istoria şi cu gestiunea acesteia de către o Putere) a lui Bertold Brecht, al cărui geniu nu este şi nu poate fi pus la îndoială din cauza angajării sale pe eşichierul stângii europene chiar în formele comunismului real de extracţie marxistă.

Bertold Brecht

Invocarea sa în acest context (discutam în articolul precedent, vezi aici,  despre cazul a doi poeţi din spaţiul ex-sovietic cu alinieri faţă de Putere în dezacord cu propriul parcurs biografic) mi se pare utilă în disputa, întinsă şi aprigă, despre locul intelectualului în lumea de azi, „post-istorică”, globalizată, în care, la noi îndeosebi, poziţionarea anti-capitalistă, chiar şi în forme ale refuzului unei ordini sociale cu un evident patos al injustiţiei, e drastic amendată în retorica unui anticomunism nu o dată lozincardă.

Brecht, se ştie, s-a apropiat de marxism spre sfârşitul anilor ’20 când citeşte „Capitalul” şi începe să lucreze la unele dintre textele sale teatrale cele mai de succes, ca şi poeme anti-războinice şi cu mesaj asumat social, în care, printre altele, se situează de partea combatanţilor anonimi în detrimentul marilor „Conducători” (Cezari, Napoleoni şi, apoi, în imediata sa vecinătate, Hitleri şi Stalini).

Expulzat din Germania, va trăi, pe rând, în Elveţia, în Finlanda, În URSS, apoi, în SUA, de unde va pleca forţat de trista şi faimoasa Comisie de vânătoare a unor presupuşi instigatori comunişti, ajungând, în 1949, la Berlin, în partea Estică, unde, în ciuda imensului prestigiu de care se bucură (primeşte Premiul „Lenin pentru Pace”, în 1955) intră într-un surd şi tacit conflict şi cu autorităţile de aici.

Vizionar şi, într-un fel, profet, oricât de nedorit, acid judecător al anomaliilor istoriei dintotdeauna ce-şi găsesc în operele sale teatrale un suport afiliat, uneori de o manieră mult prea formală, ideologiei marxiste, Brecht nu-şi va abandona până în ultima clipă de viaţă credinţa sa într-o artă cu o necondiţionată funcţie de terapie: umană şi socială în acelaşi timp.

Am dat recent peste un poem al său în care, refuzând orice interpretare univocă, aşadar „partitivă”, mesajul atinge cota unei radiografii de o actualitate descumpănitoare. Îl propun mai jos în propria traducere – ca memento şi, totodată, ca o invitaţie la reflecţie autonomă, dincolo de frustrante dispute cu pretenţii „ideologice” ce ne asfixiază zilnic.