O societate profund debusolată, viciată în structura şi în esenţa ei, căreia o clasă politică ajunsă în cel mai nevralgic punct al discreditării sale îi oferă doar sindromul propriului blocaj într-o neputinţă extremă, iată fişa de diagnostic al momentului istoric căruia îi suntem martori, ba chiar cobai involuntari şi, mai grav, tot mai lipsiţi de apărare. Succesiunea ameţitoare a tot felul de evenimente din care mass-media, prizonieră la rândul ei climatului infestat cu virusul unei crase iresponsabilităţi, devine, potenţează senzaţia imundă a unei degringolade din care nu se observă nicio ieşire. Bâlbâielile guvernanţilor, difuze într-un sistem nevolnic de comunicare parcă asumat precipitată, sunt secondate, după un principiu al coincidenţelor sugerând un diabolic plan de subversiune, de instanţe ale unei justiţii cu o bentiţă peste un ochi, îndeobşte cel… drept. Viscerală şi endemică, corupţia, în partea ei denudată, dar şi mai ales în cea ţinută încă sub capacul unui sistem de coterii exersat şi pus în funcţiune de o ariergardă „portocalie” îmbarcată, cât un mandat electoral, pe „corabia beată” a unui timonier jucăuş, urcă spre temperaturii unei fierberi extrem de ameninţătoare. Fabricate ori nu, dosarele juridice sar din sertare abil gestionate în chiar momentul în care guvernanţi, ba chiar şi instituţii civice, treziţi o clipă de spectrul debandadei, dau semne că ar dori să înfiripeze ceva cât de cât constructiv.
Jenantă ori nu, amendabilă şi amendată, dintr-un gest de normalitate, cum se prezentase la antamarea ei, coabitarea a sfârşit într-un soi de spectacol ieftin de circ în care bălăcăreala anesteziază până şi cele mai elementare bune intenţii. Se strigă, ca în ritualuri de copii frustraţi, „Hoţii!”, într-o întrecere a arătătoarelor sfidând bunul simţ, dar şi amplitudinea strigătului şi-a pierdut din impedanţa de altădată. Şi asta se întâmplă tocmai fiindcă, cu mici, insignifiante excepţii, clasa politică a atins cota cea mai de jos a încrederii, acolo unde locul speranţei l-a luat decepţia cea mai neagră.
Tot acest gregar context îmi aminteşte de cel petrecut la începutul anilor nouăzeci în Italia, acolo unde mafia, cu cetăţenie nativă, după ce a penetrat vertiginos, la bază şi la vârf, toată geografia politicului, şi-a depăşit propriile reguli ale „constituţiei” sale subversive şi a trecut la atacul banditesc asupra câtorva, puţini, judiciari ce îmbrăcaseră temerar cămaşa de cavaleri ai justiţiei: o cămaşă, cum s-a putut constata, deopotrivă şi a morţii. Prin asasinat. Perplexitatea acuzată de societatea clădită pe ruinele Romei augustiniene a determinat, dată fiind lâncezeala în care a continuat să se iluzioneze clasa politică, apariţia „Mâinilor curate”, un nucleu ce părea şi chiar era, iniţial, minuscul, cât o echipă de ping-pong care, din ceţosul dar orgoliosul Milano, a purces la o campanie demascatoare a corupţiei la nivel înalt ce-avea să măture iremediabil o lungă istorie politică subsumată a ceea ce-a numit „Întâia Republică”. Şi nu doar Bettino Craxi, de altfel un lider carismatic, inteligent şi cultivat, avea să plătească (autoexilat în Tunisia unde avea să-şi afle şi sfârşitul fizic), ci toată clasa politică, de la „talibanii” creştin-democraţi până la comuniştii obligaţi să se disipeze în falii şi grupuleţe.
N-a fost, trebuie spus apăsat, vreo „revoluţie”, ci doar un declic, un fel de „capac sărit” de pe un ceaun supus presiunii unei fierberi necontrolate, din care, cum avea să se constate mult mai târziu, unicul câştigător avea să fie un neofit în ale politicii, un aventurier cu vocaţia clovneriilor, pe care maladia Puterii, iar nu „togile roşii” de el incriminate, l-a condus, acum, spre pragul carcerei.
Există astăzi, în România, premisele unui fenomen similar celui care, cu mai bine de două decenii în urmă, a spulberat etablishmentulul clasei politice a Italiei? Efect al decepţiei devenite cronice, proiectul unei rupturi radicale se întrevede cu ochiul liber. Lipsesc însă nişte …”mâinile curate”: ale magistraturii noastre exhibă, deocamdată, doar una singură, cea „dreaptă”, cu arătătorul, zdravăn murdărit prin cernelurile unuia Palat, întins vehement şi insaţiabil spre… stânga.
