De zile şi zile, care s-au făcut săptămâni, sub un cer care nu încetează să fie mohorât decât pentru a deveni posomorât, nu doar prin părţile locului, omitem o realitate tonică: creşte semeţ grâul. Neaşteptat de viguros. L-au ajutat nespus generoasele ploi, căzute la vremea potrivită. Pe vremuri, oamenii pământului doljean ziceau că, dacă plouă în mai, se face mălai. Acum, în necurmata lor aşteptare a unor zile mai bune, nu se ştie ce mai zic. Au cam rupt-o cu amintirile. Grâul e oricum bun de la o margine la alta a Doljului. De la Melineşti la Filiaşi. Şi de aici la Pleniţa. De la Segarcea la Calafat. Şi în toată câmpia Dunării. Nefiind o simplă plantă cerealieră, grâul face parte de demult din sufletul şi conştiinţa noastră. Verdele crud pe care îl proclamă, intens, clocotitor, năvalnic, este un semn de victorie, menit a te vindeca de tristeţe şi de moarte. Nu există împlinire mai robustă pentru oamenii localităţilor doljene, care au cunoscut munca din tată în fiu, de când se ţin minte, ca tălăzuirea lanului întins de grâu, inundat de incredibilele pete de sânge ale macului. Acestea întregind cromatica priveliştii. Cei pe care nu-i interesează cum e grâul rămân în afară de sufletul acestei întinderi a Doljului. Fiindcă grâul este cea mai mare bogăţie a noastră, în aceste vremuri neliniştitoare. Nu se poate minune mai mare prin părţile locului decât un lan de grâu viguros, prefigurând îndestularea aşteptărilor. Ni s-ar putea reproşa, pe bună dreptate, că, până la ceasul secerişului, mai este de aşteptat. Abia atunci promisiunea devine certitudine. Aşa este. Dar, de multă vreme, câmpul întins al Doljului n-a mai arătat atât de viu, atât de prietenos oamenilor, după o iarnă în care s-au temut de suferinţa plantei fundamentale, cum îi spunea un mare scriitor – Geo Bogza – care ne-a şi dăruit acel dialog sugestiv, nepieritor, de fapt marea bucurie a oamenilor de pe acest pământ: Cum e grâul? Frumos!
