 
De zile ÅŸi zile, care s-au făcut săptămâni, sub un cer care nu încetează să fie mohorât decât pentru a deveni posomorât, nu doar prin părÅ£ile locului, omitem o realitate tonică: creÅŸte semeÅ£ grâul. NeaÅŸteptat de viguros. L-au ajutat nespus generoasele ploi, căzute la vremea potrivită. Pe vremuri, oamenii pământului doljean ziceau că, dacă plouă în mai, se face mălai. Acum, în necurmata lor aÅŸteptare a unor zile mai bune, nu se ÅŸtie ce mai zic. Au cam rupt-o cu amintirile. Grâul e oricum bun de la o margine la alta a Doljului. De la MelineÅŸti la FiliaÅŸi. Åži de aici la PleniÅ£a. De la Segarcea la Calafat. Åži în toată câmpia Dunării. Nefiind o simplă plantă cerealieră, grâul face parte de demult din sufletul ÅŸi conÅŸtiinÅ£a noastră. Verdele crud pe care îl proclamă, intens, clocotitor, năvalnic, este un semn de victorie, menit a te vindeca de tristeÅ£e ÅŸi de moarte. Nu există împlinire mai robustă pentru oamenii localităţilor doljene, care au cunoscut munca din tată în fiu, de când se Å£in minte, ca tălăzuirea lanului întins de grâu, inundat de incredibilele pete de sânge ale macului. Acestea întregind cromatica priveliÅŸtii. Cei pe care nu-i interesează cum e grâul rămân în afară de sufletul acestei întinderi a Doljului. Fiindcă grâul este cea mai mare bogăţie a noastră, în aceste vremuri neliniÅŸtitoare. Nu se poate minune mai mare prin părÅ£ile locului decât un lan de grâu viguros, prefigurând îndestularea aÅŸteptărilor. Ni s-ar putea reproÅŸa, pe bună dreptate, că, până la ceasul seceriÅŸului, mai este de aÅŸteptat. Abia atunci promisiunea devine certitudine. AÅŸa este. Dar, de multă vreme, câmpul întins al Doljului n-a mai arătat atât de viu, atât de prietenos oamenilor, după o iarnă în care s-au temut de suferinÅ£a plantei fundamentale, cum îi spunea un mare scriitor – Geo Bogza – care ne-a ÅŸi dăruit acel dialog sugestiv, nepieritor, de fapt marea bucurie a oamenilor de pe acest pământ: Cum e grâul? Frumos!
