Patrel Berceanu: memento pentru o întoarcere

0
66

Ar fi împlinit, duminica trecută, 64 de ani: o vârstă onorabilă, a unei maturităţi căreia rezerva sa de har cu care îl cinstise plaiul monoton al câmpiei Băileştiului i-ar fi conferit cu siguranţă o încă şi mai meritată consistenţă. Cine, în urbea colmatată de poeţi sideraţi de egopatii concurenţiale cu iz de „campionate sportive”, şi-l mai aduce aminte? Poetul nonconformist, inclement cu sine ca şi cu cei apropiaţi, jurnalistul cu un imponderabil gust al ludicului, convivial incomod, om de teatru inventiv şi ordonator, Patrel Berceanu s-a mutat, cu un deceniu în urmă, într-o altă dimensiune, poate mai potrivită firii sale neastâmpărate, de copil întârziat în farmecul jocului, sub inclemenţa unui destin nemilos.

Prieten, aş spune, de-o viaţă, îmi răvăşeşte deseori memoria prin ceţurile unor vise în care conturile atâtor întâmplări trecute sunt de o vivacitate aproape miraculoasă. Îl revăd întinzându-mi pe biroul său de manager al Teatrului „Colibri” de la fereastra căruia mă striga când treceam cu o aparentă nepăsare coala albă pe care se înşirau versurile unui ultim poem; spre o lectură „virgină” – îmi zicea – iar eu regăseam în structura liniară a verbului său mai mereu în răspăr insolita sa judecată a dezordinii lumii din jur.

Îmi amintesc plecarea noastră intempestivă spre Mânăstirea „Sfânta Ana”, ctitorie a lui Pamfil Şeicaru pe colina de deasupra „noii” Orşove, zăbovind în Pădurea Motrului, seduşi de concertul păsărilor ce ne răscolea amândurora pierduţii ani ai copilăriei rurale. Există neîndoielnic un surplus, cât o povară, de taină în existenţele noastre pasagere, căci nu-mi explic altfel cum, la plecarea sa dintre noi, amuţit de măsura pierderii, am scris nişte versuri evocând tocmai acel ceas de zăbavă printre falnicii copaci ai pădurii mehedinţene. Îl intitulasem, sub incidenţa aceluiaşi sentiment al unei misterioase premoniţii, Cântec de trecut muntele şi din care citez, tot ca un urgent memento, câteva versuri:

ajunsesem unde nu trebuia:

pe drumul pe care apucasem

într-o dimineaţă ştirbă de iulie

la capătul unde ar fi trebuit să stea felinarul

se arăta privirilor noastre întrebătoare

un munte cât toate zilele…

(…)

Să ocolim muntele – ar fi fost

un test un pariu un şantaj al destinului

nostru de ignari vânători de vânt

 

într-un târziu, de pe partea cealaltă

a acelui versant fără nume

de-acolo de unde dojana lui Dumnezeu

se prelingea spre noi ca o rugăciune obosită

ne-a ajuns cuvântul străinului:

 

şi atunci, sufocaţi de lacrimile

acelei dimineţi fără dinţi,

ne-am trezit pe umeri cu mântuirea

ce te-a aspirat dincolo de muntele

încremenit acolo ca un pod subţire şi delicat

la capătul căruia eu încă mai stau

cu aceeaşi cruzime în priviri

în timp ce pasărea îşi înfulecă

trilurile iscoditoare de sfade

La apariţia primei şi, până în prezent, unicei sale antologii poetice de autor, notam într-o cronică al cărei ecou prevestitor abia acum mă prinde din urmă:

Risipitor cu propria-i vocaţie, lăsându-şi destinul să facă naveta între teatru şi jurnalistică, între programator de manifestări culturale strict proiectate în geografia deseori ignară a locului, Patrel Berceanu pare încă a se lăsa aşteptat în gara în care poezia i-a conservat un loc sigur. Şi, poate, de invidiat.

Locul său în geografia şi istoria poeziei şi a culturii s-a conservat de la sine. Ceea ce lipseşte – şi ne lipseşte – e prezenţa sa umană, atât de inconfundabilă prin spiritul mereu neliniştit, incomod, risipitor, cu o generozitate deseori disimulată sub biciuirea polemică, totuşi de o bonomie cuceritoare.