O poveste fără sfârşit: Statutul de proscris al lui Horia Vintilă!

Înainte de toate o precizare absolut necesară: Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) face, de la înfiinţare, o treabă de apreciat moralmente, chiar şi atunci când probează, exacerbat, momente de iritare critică, lăsând impresia că transformă rigoarea morală într-un desfrâu resentimentar. Cazul Horia Vintilă, reciclat, conform adresei nr. 472/7.03.2024, adresată managerului Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, prin care solicită „elaborarea unei bibliografii echilibrate, în care statutul juridic al lui Horia Vintilă să fie menţionat clar” a devenit de acum agasant. Prezenţa, la Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc, a unor cărţi aparţinând scriitorului Horia Vintilă, emigrat mai întâi în Argentina, apoi în Franţa şi în cele din urmă în Spania, la Madrid, unde s-a stabilit în 1953, urmează să aibă precizarea, afişată pe pagina oficială a instituţiei că „la sesizarea din februarie a.c. a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” Vintilă Horia a scris în tinereţe câteva articole etichetate ca având accente antisemite şi, de asemenea a fost condamnat în lipsă pentru crime de război într-un proces colectiv intentat mai multor intelectuali români care s-au opus ideologiei marxiste, de Tribunalul Poporului, instanţă nerecunoscută internaţional”. De la marginea acestei îndrumări, de-a dreptul bizară, încep comentariile. Încredinţându-l pe domnul Alexandru Florian de întreaga noastră gratitudine este greu de înţeles modelul de atenţionare în privinţa unui scriitor sau altul, din perioada interbelică, nu ca precauţiune conjuncturală, ci ca o tulburare în chip grosolan a ceremonialului minimal la care lumea culturii obligă. Faptul că se preferă marginalizarea scriitorului născut la Segarcea (18 decembrie 1915) în numele unor erori civile ale acestuia, solicitându-se imperativ Consiliului Local Segarcea retragerea titlului de „Cetăţean de Onoare” induce sentimentul stupid „realist-socialist”, despre om, perceput atât de monolitic, comprimat cu dezinvolutră sub semnul unor eventuale rătăciri. Dacă avem argumente să interzicem pe Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu, Nae Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade şi atâţia alţii, în schimb putem deveni frecventatori ai lui A. Toma, ca să luăm un exemplu. Încât Jean-Francois Revel avea dreptate: „să fi fost la stânga era scuzabil, să fi fost la dreapta e de neiertat”. Ştim de acum adevărul. Suntem, cum s-ar spune, deplin vaccinaţi şi asta după 1996, după publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, încât tăcerea consimţită asupra rolului jucat de România în Holocaust, prin raportare la crimele comuniste, e dificilă. Confuzia în care am putea stărui este următoarea: Horia Vintilă a fost condamnat în temeiul Legii 312/1945 de un Tribunal al Poporului în 1946. Nu mai prezentăm componenţa completului de judecată. Printr-o decizie a Tribunalului Dolj, a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal, din 14 decembrie 2018, în spiritul jurisprundenţei Curţii Europene, Horia Vintilă a fost reabilitat. Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc din Craiova recomandă studiul operei lui Horia Vintilă în detaliu şi asta e mai mult decât îndestulător. E vorba de scriitorul care a ales exilul. În romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, conceptul de exil capătă o semnificaţie profundă, a „exilatului din Paradis”, Vintilă Horia imaginând ultimii 8 ani din viaţa poetului latin Ovidiu, exilat la Tomis, ca urmare a deciziei împăratului Augustus, exilul devenind simbolul condiţiei umane. Grav nu este că se scot la lumină părţile adumbrite ale unei vieţi, fiindcă nimeni nu trebuie scutit de privirea necomplezentă a spiritului critic, mai ales dacă la un moment sau altul a cochetat cu Infernul. Grav e însă să încurci criteriile, să iei umori şi frustrări private drept luciditate analitică, persistând într-o idiosincrazie de neînţeles, trecând de la relatarea deviaţiei ideologice la ambalarea partizanatului în obiectivitate. Cazul Horia Vintilă este unul încheiat. Este tradus şi editat în România, inclus în dicţionare, antologii şi istorii literare. În orice referire la el, de orice natură, am putea să ne întrebăm cum au putut atâtea spirite alese să fie atrase de o mişcare „dezordonată”, ca să folosim un eufemism, fiindcă a fost mai degrabă criminală, dar întrebarea e nelalocul ei. „Spiritele alese” au fost atrase de idealismul mişcării legionare, idealism care în exces a condus, pe de altă parte, la ceea ce ştim de acum. „Schimbarea la faţă” a României nu se putea face cu blândeţe. Deriva a fost de neiertat, deloc scuzabilă, şi din această perspectivă, „atenţionarea” Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care nu renunţă la propria evaluare asupra unui destin nefericit, nu este chiar lipsită de sens, chiar dacă pare ceva în… exces, fiindcă lucrurile sunt clare. Cel puţin la nivelul Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc din Craiova.