Preşedintele ţării, Klaus Iohannis, a transmis vineri, 20 martie a.c., un mesaj tonic de încurajare a naţiunii, făcând între altele apel la solidaritate, fiindcă doar „împreună vom reuşi”. Oportun, mesajul chiar dacă a sunat neliniştitor, fiindcă atmosfera e neliniştitoare, ne-a transmis într-o cheie accesibilă, ceea ce preşedintele ţării, părăsit de partizanatul politic de până mai ieri, simţea nevoia să transmită. „Noi, românii, suntem un popor greu încercat, dar uniţi am depăşit toate tragediile şi am ieşit întăriţi din nenumăratele provocări. La fel vom face şi acum”. A spus preşedintele Klaus Iohannis, aidoma omologului său francez, Emmanuel Macron, că ne aflăm în plin război, pentru păstrarea sănătăţii omenirii. Cancelarul german, Angela Merkel, a evitat postura marţială în discursul său televizat, afirmând doar că pandemia Covid-19 reprezintă „cea mai mare sfidare pe care Germania o înfruntă după cel de al doilea război mondial”. Cuvintele au sensul lor în fiecare alocuţiune. Pandemia cu care ne confruntăm nu este similară războiului. Nici metaforic. Nu suntem în război. Nici o ţară nu ne-a declarat aşa ceva nouă, Doamne fereşte, şi nici unei alte ţări din UE. Covid-19 nu se propagă din cauza gurilor de foc ale blindatelor sau ale aviaţiei, ci din cauza unor măsuri insuficiente sau întârziate luate. Covid-19 nu este un duşman invizibil, insesizabil care progresează, ci un virus care se propagă repede cu consecinţe teribile în rândul populaţiei deloc imunizate. Dar un virus, nu o armată. Şi e discutabil dacă se poate declara război unui virus. Două obiective subsecvente sunt ţintite, unul sanitar, prin măsurile ferme de izolare, recomandate cu rigoare, instituite prin ordonanţe militare, şi altul politic, menit să insufle o formă de unitate naţională. Angela Merkel de pildă, după ce a spus că „avem cel mai bun sistem de sănătate din lume”, fără nici o aluzie la UE, a cerut solidaritate şi disciplină, denunţând accentele de panică din magazine. Şi guvernul său nu mai beneficiază de încrederea de altă dată. Într-o delcaraţie pentru “Journal du dimanche”, ediţia de astăzi, Emmanuel Macron reiterează: “Este un război. El va dura. Presupune solidaritate şi un spirit puternic de unitate dar şi de adaptare. Rolul meu este de supervizor”. Într-o declaraţie anterioară, televizată, folosise termenul de “război” de şase ori. Aşadar, invocată este solidaritatea, o virtute alminteri în criză, de mai multă vreme. Privind înapoi însă, nu putem spune că solidaritatea ne-a lipsit cu desăvârşire din totdeauna, şi cel puţin anumite forme ale ei ne-au ajutat să supravieţuim sufleteşte şi moralmente în momente de restrişte. Răceala statului totalitar a fost înlocuită cu fierbânţeala tranziţiei, după care a urmat… războiul româno-român. Terapia sufletelor nu poate fi corectată ex-abrupto. Ne aflăm, credem, într-un teritoriu inefabil, în care răbdarea binevoitoare dă rezultate mai bune decât intervenţia dură şi orice altă pedagogie. Avem nevoie de solidaritate, care este varianta caldă a societăţii civile. Noi avem din păcate doar o societate civilă de dreapta. Pe ansablu însă, discursul preşedintelui Klaus Iohannis, la care am făcut referire, este unul de referinţă.
