Relaţia de iubire dintre Brâncuşi şi Maria Tănase n-a fost o născocire!

1
660

Prezentă la Craiova, în cadrul „Zilelor Brâncuşi”, doamna prof. univ. dr. Doina Lemny, istoric de artă, muzeograf, cercetător franco-român, doctor în istoria artei la Paris I – Sorbona, cu teza „Le milieu artistique et culturel de Brâncuşi: essai d’investigation a partir du legs au musee national d’art moderne”, curator al expoziţiilor organizate pe teme din viaţa sculptorului, considerată unul din cei mai renumiţi brâncuşologi din lume, a conferenţiat cu competenţă sub titlul „Brâncuşi: Incursiune în opera şi viaţa artistului”, la împlinirea a 148 de ani de la naşterea acestuia, încercând din unghi exegetic aproape totul. Ceea ce s-a spus e condensabil într-o restrânsă arie de poncife. Perfecţiunea lucrărilor brâncuşiene, a stilului brâncuşian, e în atât de mare măsură o funcţie a deplinătăţii formale, încât conţinutul cade în umbră sau se transmite pe căi necontrolabile, străine de zgomotul vorbelor. În peisajul –atât de locvace al plasticii contemporane-, Brâncuşi e, prin urmare, un straniu moment de tăcere, o mare sincopă artistică. Şi cam tot ce se rosteşte, în preajma acestei tăceri, sună inevitabil straniu şi derizoriu. Dar Brâncuşi e încă şi mai complicat. El are voluptatea paradoxului, fiindcă nu s-a sfiit să spulbere însuşi liniştea propriei opere prin declaraţiile de tot soiul, de un adânc laconism uneori, alteori hâtru –retorice aşa, încât el este cel dintâi care furnizează materia primă pentru toate ipotezele posibile. Referirea succintă a doamnei Doina Lemny, la relaţia de dragoste dintre Brâncuşi şi Maria Tănase, lansată în premieră de avocatul şi scriitorul, interbelic şi postbelic Petre Pandrea, considerată a fi o legendă, fiindcă s-a sfătuit mult cu doi istorici, care au publicat biografia marii cântăreţe, este cel puţin discutabilă. Cu toată deferenţa, o contrazicem pe distinsa „brâncuşoloagă”, mai ales că expediată atât de lejer chestiunea în discuţie, nu se circumscrie unui criteriu de cercetare aprofundată. Este adevărat că Petre Pandrea, în volumul său de „Amintiri şi exegeze”, tipărit de editura Meridiane, în 1967, e de o mobilitate intelectuală şi de o febrilitate speculativă care îl fac nu o dată să intre în disjuncţie cu el însuşi. Apoi, chestiunea relaţiei amoroase dintre Brâncuşi şi Maria Tănase este una adiacentă, deloc relevantă, ca să nu spunem stupidă, în orice discuţie serioasă despre geniul marelui sculptor. Evocată, fie şi pentru izul său „picant”, merită însă un răspuns corect, documentat, solid şi nicidecum expediată la maniera „o minciună repetată la nesfârşit sfârşeşte prin a deveni adevăr”, cum s-a exprimat, într-un clocot de suficienţă, cu vibraţii patetice de expert, Emilian Ştefârţă, directorul Muzeului de Artă din Craiova. O clarificare, mai mult decât parţială, o oferă istoricul Stejărel Olaru, expert în istoria serviciilor de informaţii, fost consilier de stat pe probleme de securitate naţională, în cartea sa, exhaustiv documentată, în arhivele SSI (Serviciul Special de Informaţii) „Maria Tănase, artista, omul, legenda” (ed. Corint Books, 2019). Stejărel Olaru citează discuţia unei reporteriţe, la revista Urzica, Rodica Florea, în 1962, în trenul care mergea de la Bucureşti la Târgu-Jiu, cu Maria Tănase. Prima formă a acestei discuţii s-ar păstra în arhiva Bibliotecii Academiei Române. Frumoasa reflecţie a Mariei Tănase „a venit războiul şi nu l-am mai putut adormi în cântece” arată regretul că nu s-a mai întâlnit cu el niciodată şi că relaţia lor a fost trăită timp de doar câteva săptămâni, cele petrecute împreună la New York, în 1939, când în perioada 1 mai – 16 iunie a participat la Expoziţia Universală Internaţională, selectată fiind de comisia alcătuită de sociologul Dimitrie Gusti, care mai cuprindea pe dirijorul George Georgescu, compozitorul Mihai Jora, arhitecţii Ghe. Cantacuzino şi Octav Doicescu, violonistul Grigoraş Dinicu şi Fănică Luca cu taraful său. La New York, Constantin Brâncuşi expunea lucrări la Muzeul de artă modernă, în acea perioadă. Altminteri, relaţiile de iubire necunoscute publicului, ale Mariei Tănase, după plecarea din România a lui Maurice Negre, a cuprins şi pe cea cu armeanul Jean Asad Dudian „zis Johnny”, şi multe altele, încât agenţii din corpul de filaj al SSI, care urmăreau conduita artistei scriau pe 19 aprilie 1946 „actriţa Maria Tănase s-a făcut cunoscută în lumea bucureşteană şi datorită aventurilor sale amoroase, din acest punct de vedere bucurându-se de o faimă care o dezavantajează. A trăit în concubinaj cu o întreagă serie de bărbaţi cu o situaţie materială dezvoltată”. Oriunde s-a aflat, atunci când i-a plăcut un bărbat s-a însufleţit prin toţi porii, aproape vulcanic… şi l-a avut. Da este falsă afirmaţia că cei doi, Brâncuşi şi Maria Tănase s-au întâlnit anterior anului 1939, la Târgu-Jiu sau Paris, după cum ulterior, revenită acasă, la jumătatea lui iunie, Maria Tănase nu a mai călătorit în străinătate, decât în primăvara anului 1941 în Turcia, în 1956 în Iugoslavia şi 1959 în Bulgaria, la doi ani după moartea lui Brâncuşi. Dar pe acesta l-a întâlnit, cu certitudine, la New York, şi mai departe e verosimil ceea ce a declarat ziaristei menţionate.

1 COMENTARIU

  1. Încep prin a-mi cere iertare dacă nedumeririle formulate la finele prezentării susținuta de dna. Doina Lemny aveau in ele o vibratia patetica de expert. Nedumeririle mele plecau dintr-o însușită conștiință a necunoașterii domeniului în profunzime.Întrebările puse au fost mai multe și am dorit ca odată clarificate să punem stavilă elanului brâcușopat manifestat cu efuziune în mediile cu pretenții savante. Nu înțeleg de ce dna Lemny nu a creditat ca fiind veridice zicerile lui Petre Pandrea ori relatarea dialogului unui redactor cu Maria Tănase purtat în tren. Înțeleg că așa cum unii bărbați își exhibă cuceririle și între doamne există o deprindere asemănătoare , și ce loc mai potrivit pentru confesiuni de budoar decât în tren de față presupun cu ceilalti tovarășii de compartiment. Doamna Lemny probabil s-a limitat la orizontul îngust dat de corespondența lui Brâncusi pe care a avut-o la dispoziție o viață întreagă . Pe viitor promit să nu mai apelăm la pretinși exegeți de aiurea și să ne bazăm pe competențele noastre autohtone pe nedrept neglijate până acum.
    Nu doresc să intru într-o polemică cu dumneavoastra maestre pentru că nu cred să pot a-i face față de aceia închei adresându-vă expresia cuvenitei aprecieri. Emilian Stefarta

Comments are closed.