Pe Umberto Eco, decedat vineri noaptea în somptuoasa sa locuinţă de la Milano, am pierdut ocazia rarisimă de a-l cunoaşte în persoană când, pe la finele anilor ’90, poposea la Bucureşti, la Târgul de Carte şi, apoi, la Constanţa unde avea să i se acorde distincţia de Doctor Honoris Causa, la invitaţia şi la propunerea prietenului său danubian Marin Mincu. Îi tradusesem două cărţi şi i-am transmis, pe când mă aflam la Perugia, propunerea de a-i traduce „Semiotica e filosofia del linguaggio”, pe care o găsisem într-o librărie şi a cărui lectură mă copleşise. De acord în principiu, ar fi urmat să-l vizitez, la Bologna ori la Milano pentru discuţii. Mi s-a părut că avea alte opţiuni.
N-a fost să fie.
L-am urmărit, într-un interviu-documentar TV luat de un tânăr jurnalist argentinian în apartamentul său milanez printre zecile de rafturi de cărţi, relatându-şi teama unei posibile catastrofe pe care greutatea imensei sale biblioteci ar fi putut s-o provoace blocului în care locuia. Vivace, de o afabilitate cuceritoare, proba o fineţe a detaliilor culturale şi bibliofile pe care ironismul său proverbial o potenţa cu un gust al sagacităţii ce nu excludea un soi de tandreţe de benedictin al înţelepciunii.
Vestea dispariţiei sale, fie şi la venerabila vârstă de 84 de ani, a inundat, ieri şi azi, întreaga planetă mediatică. Dificil de clasificat (medievist în prima tinereţe, dar rămas fidel până la sfârşit studiului acestei epoci pe care a scos-o de sub proasta reputaţie de ev întunecat, condotier în ale jurnalismului televiziv pe la începutul RAI, teoretician şi critic de o anvergură fără precedent în Italia şi în lume, publicist atipic prin rubrica „La Bustina di Minerva” pe care a susţinut-o săptămânal din 1985 şi până cu câteva zile înaintea decesului, ca să nu mai vorbim de romanele sale ce-au bătut toate recordurile de vânzare la concurenţă cu albumele unor celebri cantautori şi a unor faimoase formaţii de rock), Umberto Eco a fost în acelaşi timp şi o somitate academică, un fondator de discipline universitare şi de instituţii de profil.
Am scris, în repetate rânduri, articole şi eseuri pornind de la sugestiile, suculente şi incitante, din intervenţiile sale publice, unele aşezate sub spectrul unui imperativ moral şi civic atât de rar în cultura de astăzi. Ultima dată, recent, era vorba de pledoaria sa pentru lectură, susţinută şi de convingerea, polemică în cel mai înalt grad, că, departe de a dispărea, cartea (tipărită) are un viitor sigur. La fel, i-am împărtăşit opinia, nu mai puţin polemică, despre existenţa unei categorii a „imbecililor” generaţi şi întreţinuţi de reţelele de socializare.
Într-una din ultimele sale „scrisori ale Minervei”, găzduite de săptămânalul L’Espresso, o formulare căpăta verdictul unei axiome de impedanţă kantiană: „Cine nu citeşte, la 70 de ani va fi trăit o singură viaţă. Cine citeşte va fi trăit 5000 de ani”.
Ultima sa carte, „Anno Zero”, apărută anul trecut, ambientat în anul de graţie 1992, anul Tangentopoli şi al „Mâinilor curate”, cadrul e al unei redacţii a unui ziar în care dovezile judiciare sunt amestecate cu un gust al ironiei şi al parodiei ce seduc şi înfurie cititorul.
Şi cum Eco nici nu ne putea părăsi altcumva, a lăsat în manuscris, o carte, cu un titlu intraductibil (obscur adică şi pentru italianul de rând) “Pape Satàn Aleppe”, în care sunt adunate articolele sale din L„Espresso” apărute săptămânal din 2000 şi până cu doar două săptămâni în urmă. Titlul este, fireşte, împrumutat din Dante unde nu e mai puţin obscur.
Teza sa din această carte, testamentară ca şi altele, poate fi subînscrisă unei afirmaţii-avertisment pe care o lansase într-un alt interviu: „Problema este că ziarele nu sunt făcute spre a răspândi, ci spre a acoperi informaţiile”.
