Cercetăşia, la 105 ani. Aventura continuă!

22 februarie – Ziua Mondială a Cercetăşiei. 155 de ani de la naşterea lordului Robert Baden-Powell, părintele pedagogiei şi mişcării Scout

A trecut mai bine de un secol de la crearea mişcării Scout, vremurile s-au schimbat şi, odată cu ele, şi psihologia tinerilor. Asistăm uneori neputincioşi la comportamentul unor copii şi adolescenţi în derivă, manifestând în măsură deloc neglijabilă o agresivitate nocivă, la bătăi în şcoli, între colegi sau chiar la lovirea profesorilor, la accesul facil la fel de fel de „condimente” ale vieţii, precum fumatul, alcoolul ori drogurile, la gesturi generate de însingurare ori lipsa de supraveghere psihologică, precum suicidul. Acuzăm lipsa de valori autentice ale societăţii, lipsuri financiare, lipsa de timp… Vorbim mult şi facem prea puţin în privinţa educaţiei nonformale şi a unei pedagogii alternative celei care stăpâneşte actualul sistem de învăţământ. Totuşi, tinerii de-acum, ca şi cei din urmă cu mai bine de un secol, au nevoie de gestionarea corectă a timpului liber, de activităţi în mijlocul naturii şi deprinderi ecologice, de spirit de aventură şi camaraderesc, de respect şi încredere în forţele proprii.

Şi atunci… dacă am reînvia cercetăşia? Dacă în şcoli şi licee am da mai multă atenţie obiectivelor educaţionale ale mişcării Scout? Dacă am face cunoscută personalitatea lordului Robert Baden-Powell, despre care se ştie că a revoluţionat teoria educaţiei la început de secol XX, fiind creatorul pedagogiei Scout? Astăzi, când se împlinesc 105 ani de la fondarea ei, în Anglia, cercetăşia este cea mai vastă şi mai influentă mişcare care a existat vreodată, ca şi cea mai mare organizaţie mondială educativă de tineret, neguvernamentală şi non-profit. Astăzi, aproximativ 28 de milioane de membri din peste 216 ţări şi teritorii spun „Gata oricând!” – deviza care l-a definit pe Robert Baden-Powell în toate împrejurările vieţii şi carierei sale. Obiectivele mişcării îşi păstrează întreaga lor valoare, elementele de bază ale metodei Scout sunt mereu actuale, tipul de personalitate pe care l-a întruchipat Baden-Powell rămâne un model şi pentru tinerii zilelor noastre, Legea cercetaşului fiind însuşi portretul său moral. Şi atunci… dacă am reînvia cercetăşia?

„Ar fi un câştig nemăsurat în plan educaţional” este de părere Maria Spătaru – cadru didactic, cu o experienţă de 35 de ani, la Grupul Şcolar Industrial Transporturi Căi Ferate din Craiova, lider al Unităţii „Rabon” şi militant asiduu pentru promovarea cercetăşiei ca o alternativă educaţională care să completeze educaţia oferită de şcoală şi de familie. „Cred că am căutat în cercetăşie acel cadru în care să pot face ceea ce este imposibil să faci la clasă, ca profesor!”, mărturiseşte cu aceeaşi francheţe cu care vorbeşte despre aventura supravieţuirii acestei organizaţii, cel puţin pe plan local. Prof. Maria Spătaru povesteşte, totodată, despre istoricul cercetăşiei la Craiova, despre prezentul Unităţii „Rabon”, despre implicare şi responsabilitate, dar şi despre distracţie pe munte, cu prilejul campurilor anuale, despre proiecte internaţionale, despre ce trebuie să ştie şi să facă un tânăr pentru a deveni cercetaş. Adică a se prinde în acest joc ce educă, alăturându-se sutelor de milioane de copii şi adolescenţi care s-au format la această minunată şcoală…

Interviu cu prof. Maria Spătaru, lider al Unităţii „Rabon” Craiova din cadrul Organizaţiei Naţionale „Cercetaşii României”

– Se împlinesc 105 ani de când a fost fondată ca mişcare de lordul Baden-Powell, în scurt timp luând amploare de fenomen. Desfiinţată, în România, de Carol al II-lea şi neagreată de comunişti, nicidecum interesaţi de promovarea spiritului de aventură, cercetăşia a renăscut totuşi. Astăzi „Cercetaşii României” este, din câte ştiu, organizaţia cu cel mai mare număr de membri din ţara noastră. Cum vă explicaţi acest succes peste ani? Cum de nu este un concept desuet, cel puţin în rândul tinerilor?

– Într-adevăr, cercetăşia – sau scoutismul – s-a „născut” în Anglia, în 1907, ca urmare a iniţiativei fostului ofiţer în armata britanică Robert Baden-Powell. Titlul nobiliar de „lord” i-a fost acordat de regina Angliei, ca o recunoaştere a contribuţiei  la crearea acestei pedagogii alternative, cu efecte uimitoare în educaţia copiilor şi tinerilor, în timpul liber al acestora. Este vorba, evident, de cercetăşie! În România, Carol al II-lea a desfiinţat cercetăşia în anul 1937, pentru a o înlocui cu „străjeria” – o mişcare de masă, cu caracter politic! Pentru a fi cinstiţi, comunismul a preluat modelul creat de Carol al II-lea, fiindcă pionierii de mai târziu sunt doar o continuare, în alte circumstanţe, a străjerilor! Apar anumite confuzii fireşti, pornind de la o piesă importantă a uniformei: eşarfa sau cravata. Străjerii au preluat-o de la cercetaşi, iar pionierii aveau şi ei cravată, doar că era… roşie! Dar sunt şi astăzi cercetaşi, în lume, care au eşarfă roşie! Şi nu sunt… comunişti! De ce este organizaţia cu numărul cel mai mare de membri din ţara noastră? De fapt, la nivel mondial este organizaţia non-guvernamentală cea mai numeroasă, la nivelul copiilor şi tinerilor. De ce nu este un concept desuet? Ei bine, pentru că niciodată nu va fi desuetă dorinţa copilului, a adolescentului de a fi important, de a i se acorda respect şi încredere în forţele proprii şi în capacitatea de a face el însuşi lucruri pe care de regulă părinţii le fac în locul lor, de a face parte şi a fi recunoscut într-un grup de camarazi. Şi dacă acestora li se adaugă ca „ingrediente” activităţile în mijlocul naturii, misterul, aventura (chiar sub forma unor jocuri), uniforma şi cadrul simbolic, diversitatea activităţilor, deopotrivă amuzante şi… serioase, aveţi un… breviar al motivelor pentru care atât de mulţi copii şi tineri îşi doresc să fie cercetaşi! Din nefericire, puţini adulţi îşi investesc o parte timpul liber pentru a-i coordona!

– În România, bazele primelor grupuri de cercetaşi – la Blaj, Braşov şi Bucureşti – au fost puse în 1912, de omul de ştiinţă Gheorghe Munteanu-Murgoci. De-a lungul timpului se ştie că numeroase personalităţi ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice şi culturale au activat în rândurile mişcării cercetăşeşti de la noi – de la eroina Ecaterina Teodoroiu la Mircea Eliade, Grigore Antipa, George Călinescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Ion Raţiu şi mulţi alţii. Care este însă istoricul cercetăşiei la Craiova?

– În 1912 se constituie primele unităţi de cercetaşi în România, dar constituirea oficială a Asociaţiei „Cercetaşii României” are loc pe 12 mai 1914, sub preşedinţia colonelului Grigore Berindei. În ceea ce priveşte istoria cercetaşilor craioveni, prima confirmare demnă de luat în seamă este jurnalul belgian „La Meuse”, care în numărul din 2 ianuarie 1914 anunţa, între altele, „apropiata constituire a unui corp de cercetaşi la Craiova”. Am căutat, personal, să aflu cât mai multe despre cercetăşia craioveană, fiindcă am vrut să scriu o carte despre această excepţională metodă de educaţie, pentru a fi folositoare şi altora. Am scris-o până la urmă, dar documentarea a fost deosebit de anevoioasă, fiindcă există foarte puţine documente din acea perioadă. Am aflat că în 1915 existau patrule, centurii şi… o cohortă – „Preda Buzescu” –, condusă de căpitanul Gheorghe Grinţescu, farmacist militar. Cei mai mulţi cercetaşi proveneau de la Şcoala Normală de Băieţi, Liceul „Fraţii Buzeşti” şi Liceul „Carol I”. Nu am găsit nici un fel de informaţii referitoare la activităţile desfăşurate în această perioadă de început. Din anul 1932, conducerea cohortei este asigurată de profesorul Filip Popescu şi apar primele informaţii despre activităţi concrete: „Sădirea arborilor”, în fiecare primăvară, în Lunca Mofleni, participarea unui grup de cercetaşi la Jamboreea Naţională organizată în Dumbrava Sibiului (1932) sau la Mamaia (1934). Am reuşit să găsesc trei numere din revista „Fapte bune”, editată de cohorta „Preda Buzescu”, prezentată ca o „revistă de higienă şi reconfort moral pentru cercetaşi, pui de şoim şi întregul tineret şcolar”. Comoara cea mai preţioasă a unităţii noastre o reprezintă  albumul de fotografii pe care ni l-a dăruit fiul prof. Filip Popescu, dr. A. Popescu, cu imagini ale cercetaşilor craioveni din acea vreme.

– Dar care este povestea întâlnirii dvs. cu cercetăşia? Ştiu că aveţi o experienţă de 35 de ani la catedră, dar nu ştiu când, în ce împrejurări şi ce v-a determinat să aderaţi la această mişcare şi să deveniţi, iată, liderul Unităţii „Rabon” din Craiova…

– Am trăit şi eu euforia ce a urmat anului 1989. La câţiva ani după, mi-am dat seama că elevii noştri încep să fie „altfel”, într-un fel care mă dezamăgea şi mă îngrijora deopotrivă. Atunci mi-am reamintit cu nostalgie de prima expediţie în munţii Retezat cu elevii mei (1983), pe care o pregătisem un an întreg şi ne folosisem de toate… cunoştinţele pentru a achiziţiona hrana necesară pentru cele zece zile de aventură pe munte. Numele acelei expediţii a fost… Rabon! Fără să ştiu, o organizasem după toate regulile cercetăşiei! Apoi, întâmplător, am auzit o ştire la radio despre Organizaţia Naţională a Cercetaşilor. Am început să mă interesez. Îmi plăcea ideea de activitate organizată. Nu-mi plac lucrurile desfăşurate la întâmplare, chiar dacă ador activităţile spontane. Totul era la început şi lucrurile nu erau prea clare. Dar existau anumite certitudini: era o activitate voluntară, desfăşurată în timpul liber, cu statut juridic de sine stătător şi exista libertatea de a propune o varietate de activităţi creative, interesante, amuzante pentru a atinge obiectivele sugerate de Legea cercetaşului. Am fost cucerită şi m-am implicat cu pasiune şi credinţă! O parte extrem de importantă din timpul meu liber a avut, de atunci, un singur nume: cercetăşie!

– De fapt… ce reprezintă pentru dvs. cercetăşia? Cum aţi defini-o, trecând-o prin filtrul personal al valorilor, al experienţei şi al sensibilităţii? Cum v-a schimbat ea şi care au fost cele mai importante lucruri care v-a învăţat, în tot acest timp?

– Cred că am căutat în cercetăşie acel cadru în care să pot face ceea ce este imposibil să faci la clasă, ca profesor! Elevii mei mă percep ca pe un profesor exigent. Cu toate acestea, am simţit întotdeauna că, înainte de a reproşa unui copil, unui elev un anumit lucru legat de conduită, de pildă, ar trebui să ne întrebăm dacă adulţii din preajma lui, oricare ar fi aceştia, îi oferă modele corecte, pozitive, dacă aceştia sunt capabili să-şi asume vinovăţia pentru eşecul, măcar parţial, al acestor copii. Îmi doresc cu disperare o societate care să fie condusă cu bună credinţă, iar relaţiile dintre oameni să îngemăneze sensibilitatea faţă de aproapele tău, dăruirea, înţelegerea, adevărul spus cu respect şi argumente, respectul faţă de opinia celuilalt, onestitatea, devotamentul, implicarea, responsabilitatea pentru propriile fapte, dar şi forţa şi curajul de a-ţi apăra drepturile… Aceste valori au stat la baza tuturor activităţilor în Unitatea „Rabon”. Şi, da, cercetăşia mi-a schimbat viaţa într-un fel minunat, în pofida tuturor dificultăţilor: am salvat copilul ascuns în sufletul meu şi l-am însoţit cu experienţa vieţii mele. N-am uitat să cânt, să mă joc, să inventez, să mă entuziasmez, să fiu complice într-un fel nevinovat… Soţul meu a devenit şi el cercetaş! Nici nu se putea altfel! Prietenii mei au fost părtaşi la numeroase activităţi şi experienţe cercetăşeşti.

– Ce îmi puteţi spune despre prezentul Unităţii de Cercetaşi craiovene? Unde îşi are ea sediul, câţi membri numără, cine sunt ei, cum sunt organizaţi?

– Începutul, adică… trecutul Unităţii „Rabon” a fost dificil, dar entuziast şi încrezător în schimbarea mentalităţii oamenilor, a conducătorilor, a societăţii în general, în raport cu importanţa educaţiei formale sau nonformale. Iar această „nouă” mentalitate însemna receptivitate, recunoaştere, susţinere. Prezentul? Continuăm să existăm fiindcă una dintre valorile pe care le-am promovat neabătut a fost şi este tenacitatea, perseverenţa, curajul de a înfrunta greutăţile. Continuăm să existăm datorită atracţiei pe care o exercită asupra copiilor această activitate, care are deja o carte de vizită importantă la nivelul unităţii noastre, şi datorită entuziasmului… raţional, dacă pot spune aşa, al liderilor adulţi. Supravieţuim… prin noi înşine şi aşteptăm o  atitudine responsabilă faţă de educaţie, în general, şi faţă de acest miracol de educaţie complementară care este cercetăşia. În unitatea noastră există acum 18 cercetaşi exploratori şi 4 lideri adulţi. De câţiva ani, am acordat prioritate cercetaşilor care provin din şcoala în care lucrez, întrucât sunt copii care au mare nevoie de susţinerea cercetăşiei. Mai ales că sediul unităţii se află tot în incinta Grupului Şcolar Industrial Transporturi Căi Ferate Craiova. Unitatea este formată din 3 patrule, fiecare purtând un nume-totem, păstrat de la primii cercetaşi „Rabon”: „Vulturul argintiu”, „Laleaua neagră”, „Veveriţa zglobie”. Într-o patrulă există 6 cercetaşi, fiecare având anumite responsabilităţi: şef de patrulă, sanitar, constructor, bucătar, explorator, jurnalist, intendent, trezorier, animator.

– Desfăşuraţi activităţi în domeniul social-umanitar, ecologic, cultural, sportiv, civic, îmbinând elementele atractive cu cele formative, educative. Care au fost cele mai importante proiecte – locale, naţionale ori internaţionale – în care echipa dvs. s-a implicat, care au fost marile ei succese şi care vă sunt cei mai apropiaţi colaboratori?

– De-a lungul celor 16 ani de cercetăşie în Unitatea „Rabon” am desfăşurat cel puţin zece proiecte importante în fiecare an, unele dintre ele presupunând mai multe activităţi şi, uneori, săptămâni, luni de pregătire „în anonimat”! În toate domeniile de care aţi amintit, urmărind prin fiecare activitate, dincolo de obiectivele specifice, formarea… caracterului, începând cu punctualitatea, politeţea, respectarea cuvântului dat etc. Proiectele care au presupus cel mai mare efort de pregătire, dar şi cele mai mari satisfacţii, au fost proiectele interculturale desfăşurate cu cercetaşi din alte ţări europene: Elveţia, Anglia, Franţa, Belgia, Italia. Au fost proiecte bilaterale, pe parcursul a doi sau trei ani (fiecare!), cu susţinere financiară proprie, dar cu un sprijin substanţial pentru noi din partea prietenilor cercetaşi străini. Întotdeauna, prima parte a proiectului s-a desfăşurat în România, pentru a ne cunoaşte… la noi acasă! Au fost momente care mi-au dat aripi şi m-au ajutat să continui: o echipă puternică formată din lideri, cercetaşi şi părinţi, împreună în toate momentele proiectului, activităţi care au impresionat prin conţinut, prin organizare şi prin dăruirea, ospitalitatea şi implicarea totală! Am fost, de fiecare dată, un exemplu pentru ei (stau mărturie impresiile acestora), iar atunci când le-am fost oaspeţi ne-au primit excepţional, ne-au tratat cu acelaşi respect, cu aceeaşi generozitate. Am fost mândri că suntem români. Întotdeauna. Am abordat teme interesante privind tradiţiile şi istoria românilor, iar asta i-a impresionat. Fie că a fost vorba de „Nunta tradiţională la români”, „Mitologia destinului la români”, „Tradiţii şi ritualuri solare la români” ori de „Columna românismului” sau „Dacii şi romanii”, toate au presupus documentare, învăţare, scenografie, costume populare autentice, punere în scenă etc. Iar campul, organizat ca pe vremea lui Baden-Powell, în minunatul peisaj românesc, a reprezentat întotdeauna… un corolar. Cheile Sohodolului, Munţii Ţarcului, Munţii Iezer au fost locurile pe care le-am ales. Cât mai departe de orice aşezare. Doar noi şi  natura!

– Nu cred că este an în care să nu organizaţi un camp. De fapt… ce este acela un camp? Unde îl organizaţi cel mai adesea, cam care este atmosfera, care sunt activităţile desfăşurate şi, până la urmă, care sunt scopul şi obiectivele lui?

– Au fost 2 ani (din 16) când am avut eu probleme de… sănătate (se mai întâmplă şi asta, nu?)! Campul este o tabără de corturi, în mijlocul naturii, cât mai departe de „comodităţile” oferite de o aşezare omenească. Organizat o dată pe an, vara, campul îl pune pe cercetaş în situaţia de a aplica tot ce a învăţat în timpul anului cercetăşesc, conform principiului „scouting is doing”, altfel spus cercetăşia presupune să faci, să acţionezi, să înveţi… făcând! Campul le oferă cercetaşilor un cadru de viaţă minunat şi provocator: trebuie să supravieţuiască în mijlocul naturii şi în armonie cu aceasta! Activităţile încep cu amenajarea campului (identificat şi ales de lideri cu mult timp înainte; nu ne aventurăm chiar în… necunoscut; avem responsabilitatea siguranţei acestor tineri şi nici un detaliu nu este trecut cu vederea: prezenţa unui automobil, vizite periodice ale părinţilor pentru… aprovizionare etc.): se montează corturile, catargul pe care flutură drapelul României şi cel al cercetaşilor, vatra de foc, construcţia bucătăriei, cortul-magazie şi cortul pentru materiale, depozitul de lemne (numai din lemn căzut), se construiesc „băncuţe” în jurul focului pentru animaţia de seară, se asigură veghea focului de către plantoane stabilite din vreme, pe toată durata nopţii, se pregăteşte hrana, se organizează drumeţii sau… hyke-uri, concursuri de orientare cu busola, asociate de regulă cu concursuri de cultură cercetăşească şi nu numai, ateliere de creativitate, ateliere de meteorologie, tot felul de jocuri amuzante (cu efecte formative, desigur), atât pe timpul zilei, cât şi al nopţii, competiţii sportive etc. Toate activităţile se stabilesc împreună, de acasă, iar cercetaşii sunt cei care le coordonează. Liderii monitorizează, ajută, se implică asemenea oricărui cercetaş. Foarte important: nimeni nu mănâncă… pe ascuns, singur. Meniul zilnic este stabilit împreună şi, lideri sau cercetaşi, mănâncă împreună şi împart ceea ce au! Dar toate aceste „detalii” se formează în timp, iar copiii sunt receptivi şi bucuroşi să se comporte ca nişte fraţi, ca nişte prieteni, cărora le pasă unii de alţii.

– Citeam undeva că în aceste vremuri cercetăşia are propriul ei război: cu alcoolul, sedentarismul, huliganismul, găştile de cartier, lipsa de socializare… Implicit, poartă şi „Rabon” un asemenea război? Dacă da, la ce nivel, care sunt armele cu care luptă şi în ce măsură are sorţi de izbândă?

– Nu este doar ,,războiul” cercetaşilor sau… nu ar trebui să fie! În fapt, cercetaşii propun un alt mod de a petrece timpul liber, care este incompatibil cu toate „relele” pe care le-aţi enumerat. Şi nu pentru că li se impune de către cineva, ci pentru că este captivant, amuzant, interesant. Absenţa unei gestionări corecte a timpului liber şi absenţa unei alternative educative atractive sunt cauzele reale ale acestor fenomene comportamentale. Ca să nu mai vorbim de criza sistemică a valorilor autentice ale societăţii.

– Ştiu că Organizaţia Naţională „Cercetaşii României” nu este sprijinită oficial de stat, ea funcţionând asemănător unui… mare ONG. Vă bateţi pentru fonduri europene, căutaţi parteneriate… Cum vă descurcaţi, mai exact, din punct de vedere financiar – în general, la nivel naţional, şi în special la Unitatea craioveană?

– Ne străduim să supravieţuim aşa cum putem, de regulă din propriile resurse. Accesul la fonduri europene este aproape imposibil, având în vedere vârsta cercetaşilor. Dar noi am încercat şi continuăm să facem proiecte sau să fim parteneri locali în anumite parteneriate europene, precum cel al Asociaţiei Părinţilor Români Voluntari, asociaţie fondată chiar de părinţii cercetaşilor. Ne implicăm în campania de colectare a 2% din impozit etc. În străinătate, statul şi biserica se implică activ în susţinerea activităţilor cercetăşeşti, cu un anume procent din totalul resurselor necesare. De asemenea, firmele şi chiar persoanele particulare susţin cu generozitate cercetăşia. La noi nu există o asemenea mentalitate, din păcate.

– A existat propunerea adoptării unei legi privind cercetăşia în Parlamentul României  şi implicării Guvernului, a Ministerului Educaţiei în implementarea ei în şcoli generale şi licee, ceea ce – se spunea – ar duce la un câştig nemăsurat, ar forma deprinderi ecologice, un spirit camaraderesc, de prietenie şi respect reciproc, un mod concret de a învăţa să se practice democraţia. Dvs. ce părere aveţi?

– Am militat întotdeauna pentru promovarea cercetăşiei ca o alternativă educaţională care să completeze educaţia oferită de şcoală şi de familie. Nu o implementare obligatorie, fiindcă ar însemna deturnarea de la chiar spiritul de voluntariat pe care îl presupune, dar recunoaşterea cercetăşiei, susţinerea acesteia, existenţa unui parteneriat oficial real, nu doar pe hârtie, ar reprezenta, într-adevăr, un câştig nemăsurat în plan educaţional, aşa cum spuneţi!

– Cu câtă convingere sunt îndrumaţi astăzi tinerii spre cercetăşie? Câtă susţinere, încurajare şi înţelegere au din partea adulţilor, fie ei profesori sau părinţi?

– Există solicitări din partea copiilor şi a părinţilor care au auzit de cercetaşi, au citit în presă sau au privit vreun reportaj la televizor. Doar că există o percepţie eronată a responsabilităţii şi a implicării: părinţii îşi imaginează că liderii cercetaşi, chiar voluntari, trebuie să se ocupe de timpul liber al propriilor copii, în timp ce ei au cu totul alte preocupări! Ei bine, lucrurile nu stau aşa! Beneficiarii direcţi ai voluntariatului liderilor sunt tinerii cercetaşi şi familiile lor. Cercetăşia nu poate rezista fără implicarea familiei, a părinţilor. Mai ales că, în felul acesta, se creează o nouă relaţie cu propriii copii, învaţă ei înşişi cum să continue acasă, ceea ce copiii învaţă „la cercetaşi” şi îşi fac prieteni, se distrează împreună cu copiii lor!

Am mai amintit, cred, că principala problemă pe care o resimt este lipsa de motivaţie a adulţilor, a cadrelor didactice (principala, dar nu singura sursă de lideri) de a se implica voluntar într-o asemenea activitate, care presupune continuitate în timp. Şi eu îi înţeleg pe mulţi dintre ei: când ai probleme financiare, când te gândeşti cum „să o scoţi la capăt”, nu mai ai bucuria şi energia de a te implica voluntar! Şi totuşi! Voluntariatul poate fi sursa unor incredibile satisfacţii sufleteşti, dacă ai suficientă dragoste de dăruit pentru a modela nişte tineri, pe care îi vrem minunaţi! De aceea le mulţumesc prietenilor mei, lideri adulţi, care mi-au rămas alături de-a lungul acestor ani: prof. Irina Milotinescu, prof. Virgil Manac. Soţului meu, desigur. O echipă care deseori a transformat imposibilul în realitate!

– Se menţionează pe site-ul www.scout.ro, aparţinând Organizaţiei Naţionale „Cercetaşii României”, că «A fi cercetaş nu e exagerat de greu. Nu e exagerat de solicitant. Şi în mod cert nu e plicticos. E o chestiune de voinţă. Un resort interior, care să te facă să simţi că ai un cuvânt de spus, că trebuie să acţionezi şi să sfârşeşti prin a afla că împreună suntem puternici. Putem aduce schimbarea». Dacă un tânăr vrea să fie cercetaş astăzi, ce trebuie să facă şi să ştie? Cu siguranţă, să poată respecta Legea cercetaşului – ce-i drept, nu aşa întortocheată precum Constituţia României… De fapt, e însuşi portretul moral al lordului Baden-Powell!

– Nu este greu să fii cercetaş dacă te regăseşti în ceea ce am amintit, chiar şi pe scurt! Dimpotrivă, este incitant, este frumos, este special! Simţi că poţi schimba lumea în bine. Asta trebuie să vrei, înainte de orice. Aceasta este adresa de email a cercetaşilor „Rabon”: scoutsrabon@gmail.com. Site-ul nostru, http://scoutsrabon.ucoz.ro/, este în reconstrucţie totală. Îl vom inaugura chiar de Ziua Mondială a Cercetaşilor! Ca să fiu sinceră, aşteptăm, în primul rând, adulţi care să dorească să se implice în cercetăşie. Pe care să-i ajutăm să-şi întemeieze propria unitate. Bineînţeles că oricine doreşte ni se poate adresa. Vom încerca să găsim împreună o soluţie! Şi asta pentru că îmi doresc o extindere a acestui miracol. Numai asemenea miracole ne pot salva ca naţie!

• 

  Data şi locul naşterii şi al copilăriei: 6 februarie 1955, comuna Breasta – Dolj.

• Absolventă a Liceului Teoretic nr. 3, astăzi Colegiul „Elena Cuza”, iar apoi a Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti.
• De la absolvirea facultăţii, în 1977, este profesor la Grupul Şcolar Transporturi Căi Ferate Craiova, „pe care nu l-am părăsit, deşi după 1989 aş fi putut preda în oricare liceu craiovean”.
• A urmat diverse cursuri de formare continuă (manager proiecte europene, mentor, formator de formator, mediator ş.a.) şi a participat la numeroase cursuri de formare europeană la Palermo (Italia), Chaumont sur Loire şi Sevres (Franţa), Berlin (Germania) etc.
• A înfiinţat două ONG-uri: Unitatea de cercetaşi „Rabon” Craiova şi Asociaţia Părinţilor Români Voluntari (APROV) Craiova.
• A publicat „Cercetăşia – monografia unei pedagogii alternative”, „Ghidul cercetaşului – prieten al oricărui călător”, „Diacronia relaţiei dintre filozofie şi ştiinţă”, „Vacanţă radiofonică”, „Cercetăşia, o permanentă provocare”.
• Ce îi place? «Dincolo de a comunica, de a lucra într-o echipă adevărată, ador călătoriile şi pregătirea acestora, chiar dacă este vorba de călătorii imaginare. Îmi place să transmit tot ceea ce ştiu, să aduc celor din jurul meu bucurie, să dăruiesc. Îmi place să citesc şi să privesc un film istoric, romantic sau documentar… non-violent. Îmi place să dansez, iar o piesă muzicală poate să-mi lumineze o zi întreagă. Îmi place să… mă joc (ei, da!), îmi plac surprizele ingenioase şi… îmi plac oamenii care înving cinstit, oamenii „verticali”, demni, curajoşi. Îmi place să am prieteni, puţini, dar adevăraţi. Îmi plac multe alte lucruri, aparent nesemnificative, dar care reprezintă „sarea şi piperul” vieţii mele! Bineînţeles că îmi plac cercetăşia şi absenţa unor constrângeri care sfidează logica şi bunul simţ! Îmi place natura curată».
• Ce nu îi place? «Activităţile monotone. Nici politica (în sensul de a o face, aşa cum văd că se face, de oricare parte ai fi, din păcate), dar îmi place să o comentez! Nu-mi plac oamenii care ar face orice pentru un anume scop, oamenii ipocriţi, gata să te trădeze dacă „interesul o cere”, parveniţii, lăudăroşii, oamenii care se lamentează, dar nu fac nimic…».

Robert Stephenson Smith Powell

S-a născut la 22 februarie 1857, la Londra. A fost al optulea din cei zece copii ai reverendului Baden-Powell (profesor de Matematică la Universitatea din Oxford) şi al Henriettei Grace Powell. Este botezat Robert Stephenson după numele naşului său (care era fiul lui George Stephenson, inventatorul locomotivei) şi Smith după numele bunicului său dinspre mamă. Odată cu admiterea la Military Royal College, zarurile carierei sale au fost aruncate. O carieră pe care va şti să o trăiască din plin şi într-un mod foarte personal. A servit ca ofiţer al armatei britanice între 1876 şi 1910 în India şi Africa. Câteva dintre cărţile sale, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaştere în perioada africană, erau citite şi de copii. Pe baza acestora, a scris „Scouting for Boys”, carte publicată în 1908 de „Pearson”, dedicată în special tinerilor. În timpul redactării ei, şi-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieţi locală şi cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 şi considerată a fi începutul mişcării cercetaşilor. A îndrumat activ această mişcare împreună cu Olave St. Clair Soames (culmea, născută în aceeaşi zi, 22 februarie, dar în 1889!), cu care s-a căsătorit la vârsta de 55 de ani. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la Nyeri, în Kenia, unde a murit pe 8 ianuarie 1941.

Legea cercetaşului, aşa cum a redactat-o Baden-Powell în cartea „Scouting for Boys”, apărută la 1 mai 1908:

1. Cercetaşul îşi ţine totdeauna cuvântul.
2. Cercetaşul este loial.
3. Datoria cercetaşului este de a fi util şi a-şi ajuta semenii.
4. Cercetaşul este prietenul tuturor şi frate cu ceilalţi cercetaşi.
5. Cercetaşul este politicos.
6. Cercetaşul este bun cu animalele.
7. Cercetaşul dă ascultare cerinţelor părinţilor, şefului de patrulă şi şefului unităţii.
8. Cercetaşul este totdeauna binedispus.
9. Cercetaşul este econom.
10. Cercetaşul este curat în gând, în vorbă şi în faptă.