Sunt momente în devenirea unei națiuni cu adevărat înălțătoare, acestea intrând definitiv în conștiința generațiilor viitoare. Pentru noi, UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE reprezintă un act istoric și politic cu semnificații profunde, imposibil de înțeles fără o cunoaștere solidă a istoriei naționale și universale. Națiunea română, în primul rând prin elitele sale, avea să uimească la 1859 întreaga Europă, dovedind că este profund animată de dorința de unire și de modernizare, fiind astfel pregătit terenul pentru obținerea Independenței de Stat(1877-1878) și integrarea în cadrul valorilor occidentale. Dezideratul major îl constituia formarea statului național unitar român, prin unirea Transilvaniei și a celorlalte teritorii locuite de români cu Moldova și Valahia. Pentru acest lucru aveam nevoie de o clasă politică responsabilă, de un puternic sentiment al conștiintei naționale, de un stat modern și puternic, respectat în Europa și – cel mai important – de o extraordinară abilitate pentru a putea profita de asemenea ocazii ce se ivesc, inevitabil, în viața unei națiuni. Una dintre ele a fost reprezentată de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, un exemplu elocvent dat Europei(care ne ajutase la Congresul de Pace de la Paris, din1856, urmând ca ,,de aici înainte să ne ajutăm singuri”, cum minunat afirma Vasile Boerescu) de o națiune dornică de afirmare, viziunea și tactul diplomatic de care au dat dovadă artizanii actului de la 24 Ianuarie situând-o la loc de cinste printre celelalte națiuni, într-o Europă dominată de ideile naționalismului romantic.
Românii din cele două Principate și-au împlinit un deziderat pe care îl avuseseră de secole, acela de a trăi uniți în granițele unui singur stat. La 5 IANUARIE 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei de către Adunarea Electivă, iar la 24 IANUARIE 1859, Adunarea Electivă a Țării Românesti l-a ales domn și la București.
Dezvoltarea unei puternice conștiințe de neam a fost vectorul UNIRII de la 1859, prin formarea Partidei Naționale, grupare politică ce reunea inițial boierimea pământeană, opozantă a regimului fanariot(1711/1716 – 1821) și mai ales prin afirmarea boierimii cu vederi liberale, adeptă a ideii de unitate națională, de libertate, de egalitate și de modernizare. A fost puternic influențată de evenimentele interne ce pregătiseră terenul pentru UNIRE(Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 și Revoluțiile de la 1848 din Țările Române) și externe(naționalismul european, susținut de Franța lui Napoleon al III-lea și extins în toată Europa, inclusiv în Principate, cu predilecție după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii.
Tinerii fii de boieri(,,generația pașoptistă”, cum a fost denumită)au luat contact, în urma studiilor urmate în principalele capitale europene(Paris, Roma, Viena, Berlin)cu noul suflu politic, ideologic și istoric ce cuprinsese întreaga Europă. Întorși în Principate, au fost cuprinși de dorința de nestăvilit de a se implica în modernizarea acestora, declanșând Revoluțiile de la 1848. Deși înfrânte, programele acestora vor fi reluate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către aceeași pleiadă de intelectuali și de revoluționari pașoptiști: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Vasile Boerescu(celebrul orator si om politic, cel ce a propus Adunării Elective a Munteniei alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și ca domn al acestei țări, după ce fusese ales, la 5 ianuarie 1859, domn al Moldovei, la propunerea altor mari oameni politici și de cultură, mult mai cunoscuți decât Alexandru Ioan Cuza: Mihail Kogălniceanu – celebru datorită calităților sale oratorice și politice; Vasile Alecsandri – mare poet și diplomat; Costache Negri – extraordinar om de cultură și reprezentant diplomatic al Moldovei), Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, frații Dimitrie și Ion C. Brătianu, C.A.Rosetti, etc.
Ocazia pe care românii o așteptau a survenit(așa cum s-a întâmplat de fiecare dată în istoria noastră și cum de altfel am afirmat în toate editorialele mele) tot ca URMARE A UNUI EVENIMENT EXTERN: Războiul Crimeii(1853-1856), declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman. Intervenția Franței și a Angliei de partea turcilor va duce la înfrângerea Rusiei și scoaterea Principatelor de sub PROTECTORATUL ȚARIST (instituit ,,de facto”, în 1774, în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, respectiv de ,,jure”, în 1829, în urma păcii de la Adrianopole).
Principatele au fost plasate sub garanția colectivă a Marilor Puteri, iar problema constituirii unui stat român unit a devenit ,, PROBLEMĂ EUROPEANĂ”).
Sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea, asistat de către contele Walewski, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, a fost decisiv pentru soarta românilor de la sud și est de Carpați.
La Congresul de Pace de la Paris, din 1856, s-a hotărât ca românii din cele două Principate sa fie chestionați, prin intermediul Divanurilor/ Adunărilor ad-hoc de la București și Iași( din 1857), în legătură cu dorința lor de UNIRE.
În baza votului unanim exprimat de reprezentanții tuturor categoriilor sociale reunite în cele două Adunări, Conferința Marilor Puteri de la Paris, din 1858, a dat curs dorinței românilor și a hotărât constituirea PRINCIPATELOR UNITE ALE MOLDOVEI ȘI VALAHIEI, stat dunărean aflat sub protecția acestora, însă într-un mod de neacceptat pentru români:,,PRINCIPATELE UNITE “urmau să aibă DOI DOMNI, DOUĂ GUVERNE ȘI DOUĂ ADUNĂRI LEGISLATIVE.
Singurele instituții comune erau Înalta Curte de Justiție și Casație și Comisia Centrală de la Focșani.
Românii au speculat însă ambiguitățile Convenției de la Paris referitoare la Principate, în sensul că nu era interzisă în mod expres alegerea aceluiași domnitor în ambele țări. Au pus Marile Puteri în fața faptului împlinit, alegându-l domn în Moldova, la 5 ianuarie 1859, pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie același Cuza era ales domn al Munteniei(Valahiei).
Se forma astfel statul român modern, un prim pas spre desăvârsirea statului național unitar român din 1918.
Unirea Principatelor(oficial numele de ROMÂNIA este menționat pentru prima dată la 24 IANUARIE 1862, în urma unei propuneri a lui Mihail Kogălniceanu) este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza , ,,omul epocii” (cum magistral îl numea Mihail Kogălniceanu în discursul ținut cu prilejul alegerii sale ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859).
Înzestrat cu un extraordinar simț al dreptății si al egalității, naționalist și patriot înflăcărat, apărător al celor mulți și obidiți(țărănimea, în special), Cuza avea o voință ce i-a uimit chiar și pe adversarii săi cei mai înverșunați(marea boierime) – aceea de a face din noul stat unul adaptat schimbărilor ce cuprinseseră continentul european. Altfel spus, voia să înscrie statul român pe harta Europei civilizate! Și a reușit!
Nu întâmplător, Mihail Kogălniceanu i-a adresat un mesaj răsunător, în urma alegerii sale ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859:
,,Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ce toată țara dorește: la legi noi, oameni noi!
Fii dar omul epocii! Fii bun, fii drept, Măria Ta!
Fii bun mai ales cu toți aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi!
Mare și frumoasă îți este misiunea!
Urechea ta să fie mereu deschisă la adevăr și veșnic închisă la minciună și lingușiri!”
Memorabil discurs! Vom mai avea vreodată asemenea oratori? Sunt oare capabili liderii noștri să dețină asemenea virtuți? Am fi bucuroși dacă ar înțelege despre ce vorbim aici!
După recunoașterea de către sultanul Abdul Mejid a domnitorului Cuza ca domn al Principatelor Unite, acesta s-a dedicat unei ample opere reformatoare în toate domeniile de activitate. Trebuie menționat că însuși Cuza s-a prezentat la Constantinopol, în septembrie 1860, însă a refuzat să stea pe jilțul situat mai jos decât tronul sultanului; demnitatea domnitorului român l-a impresionat profund pe sultan, dat fiind mesajul evident transmis Înaltei Porți: el reprezenta un stat mic, dar pe care îl voia egal cu celelalte mari națiuni.
A secularizat averile mănăstirești, în decembrie 1863, circa 25% din proprietățile arabile și forestiere ale bisericilor si mănăstirilor, în special cele închinate Muntelui Athos(deci grecilor), intrând în proprietatea statului. A împroprietărit, prin reforma agrară din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani cu loturi de pământ, iar peste 60.000 au primit loc de casă și de grădină.
A construit spitale(Spitalul ,,Colentina”, de exemplu), a acordat o atenție deosebită învățământului; prin Legea instrucțiunii publice, învățământul primar a devenit obligatoriu și gratuit(decembrie 1864); a înființat Universitatea din Iași(1860) ce astăzi îi poartă numele, iar în 1864 pe cea din București; a reformat administrația, armata, justiția, cultele, aparatul diplomatic, chiar dacă într-un mod autoritar(pe fondul opoziției boierimii conservatoare), după lovitura de stat din 2 mai 1864. În toată perioada marilor reforme, a fost consiliat și sprijinit de către marele om politic, istoric, scriitor și diplomat – Mihail Kogălniceanu, prim-ministru între 1863-1865.
Persoană inactivă însă, cu o încredere totală în cei apropiati, a fost înconjurat treptat de o camarilă ce a acționat în numele său și i-a atras un puternic sentiment de ură din partea adversarilor săi politici. A fost obligat în cele din urmă să abdice – urmare a constituirii ,,monstruoasei coaliții” – în noaptea de 10-11 februarie 1866, împreună cu doamna Elena Cuza, cu amanta sa Maria Obrenović și cei doi copii pe care domnitorul i-a avut cu aceasta din urmă.
A murit la Heidelberg, în Germania, în 1873, după o lungă suferință.
A iubit atât de mult acest popor, mergând până acolo încât a refuzat să se întoarcă pe tronul României cu sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea, în urma unei propuneri a acestuia din urmă. ,,Să dea Domnul să-i fie țării mai bine fără mine decât cu mine!”, fapt ce demonstrează profunda dragoste a ,,DOMNULUI UNIRII” pentru poporul său.
Osemintele i-au fost aduse în țară(la Ruginoasa), în prezența unui număr impresionant de peste 30.000 de țărani, veniți din toate colțurile țării să-i aducă un ultim omagiu celui preocupat atât de mult de destinele lor. După 1945, este înmormântat la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
Ar fi foarte mult de scris, ceea ce trebuie să reținem fiind faptul că de numele lui Alexandru Ioan Cuza se leagă însăși apariția statului român modern. Actul de la 1859 se confundă cu personalitatea marelui domnitor, criticat de unii contemporani pentru păcate minore sau mai grav, pentru unele inventate.
În încheiere, vă propun atenției următorul text, unul ce ilustrează în cel mai emoționant mod cu putință prețuirea pe care a avut-o din partea neamului său – și pe care continuă să o aibă, după 164 de ani de la UNIREA PRINCIPATELOR – ,,DOMNUL UNIRII”, Alexandru Ioan Cuza! Ea este exprimată( nici nu se putea altfel!) prin vocea celui mai mare orator și om politic al secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu:
,,Nu greșelile l-au răsturnat, ci FAPTELE lui cele mari! Acestea sunt nepieritoare! Ele înving chiar moartea!
Alexandru Ioan I nu poate să moară!
O spun lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se vor vărsa de oriunde se vorbește românește!
Amintirea lui va rămâne veșnic în inimile noastre și ale fiilor noștri!…
Și cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I!”(discursul lui Mihail Kogălniceanu, ținut la înmormântarea lui Alexandru Ioan Cuza, Ruginoasa, 29 mai 1873)
Cătălin Ghițuleasa
