Uşurinţa de nesuportat a simplificării

0
189

De 25 de ani, de fiecare dată, în luna decembrie rememorăm, reconstituim sau doar depănăm amintiri, despre împrejurările care au făcut posibilă răsturnarea regimului comunist din România. Un acord deplin al istoricilor, în primul rând, asupra detaliilor asupra acestui moment cardinal al istoriei noastre recente, nu există, lucru firesc, dar la intervale de timp răzbat în spaţiul public puncte de vedere ale unor actori ai momentului de atunci, care merită luate în seamă. Mărturisirea gen. (r) Iulian Vlad, fost şef al Departamentului Securităţii Statului (DSS), la conferinţa cu temă “1989-Adevăr şi manipulare” organizată de Universitatea Contantin Brâncuşi din Târgu Jiu,  la 29 octombrie a.c., conform căreia “Cei care au beneficiat de putere, de la primul şi până la ultimul, s-au pus de acord în prealabil“, chiar dacă putea fi intuită, are acum rostul ei, validată fiind, în buna cântărire a lucrurilor. Au existat scenarii judicios elaborate, premergător, conform cărora forţele securităţii urmau să  intre în confruntare sângeroasă cu efectivele armatei, dejucate prin ordinul ferm, fapt de necontestat, al gen (r) Iulian Vlad, de a nu se trage împotriva manifestanţilor intraţi în Comitetul Central, unde se aflau câteva sute de ofiţeri ai Direcţiei de Securitate, înarmaţi până în dinţi şi de a nu se răspunde la nici una din numeroasele diversiuni. Sfârşitul comunismului a fost diferit în ţările est europene, membre ale tratatului de la Varşovia. Încât zicala românească, “fiecare pasăre pre limba ei piere” n-ar fi chiar de neluat în seamă. Astfel, Teodor Jivkov, “ţăranul şiret şi deschis”, pe care Hans Dietrich Genscher, fost ministru de interne ex-RDG, apoi ministrul de externe şi vice-cancelar ex-RFG, după defectare, îl preferă ţăranului şiret şi ascuns, care era Nicolae Ceauşescu, îi invită pe pucişti în dembrie 1989 la un pahar de vin, coniac sau whisky, după preferinţe în biroul său şi le spune uşurat la despărţire “să rămânem prieteni“. Îi urmează pentru o vreme, Petăr Mladenov, fost şef al diplomaţiei de la Sofia, într-o orchestrare a armatei. La Sofia, Budapesta, Praga, cu Varşovia e altceva, revoluţiile sunt de catifea, aproape consensuale. Nicolae Ceauşescu în schimb rămâne până în ultima zi a vieţii convins că “poporul îl iubeşte”, “că armata şi securitatea nu acceptă să-l trădeze”. Discuţiile lui tensionate cu Mihail Gorbaciov, referitoarea inclusiv la laxismul cu care liderul de la Moscova acceptase alegerile libere din Polonia în vara lui 1989, apoi reproşurile vehemente la adresa şefilor militari pentru lipsa de fermitate în combaterea huliganilor şi agenturilor străine la Timişoara – aici nu era departe de adevăr -, organizarea unui miting de susţinere în Capitală, unde va fi huiduit copios în final, toate acestea demonstrează că nu înţelegea o realitate indubitabilă: august 1968 era departe. După plata integrală a unei datorii apăsătoare, liderul comunist de la Bucureşti avusese ocazia – avertizat de ceea ce se petrecea în Europa de est – să treacă de la austeritatea dementă la o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, fiindcă avea resurse. Nu o va face. Şi mare greşeală. Chiar dacă sfârşitul era acelaşi. Refuză cu obstinaţie orice sugestie în această privinţă. Comuniştii, atât de mult şi de aiuristic evocaţi, mormăitori în batiste, se vor “trosni” între ei ulterior, aşa cum era de aşteptat.

Nicolae Ceauşescu, izgonit din CC al PCR, în celebrul său elicopter, singur alături de ilustra sa consoartă, în timp ce un avion Boeing, nu Tupolev, îl aştepta pe aeropeort în Bucureşti, să-i transporte în Libia ori China, potrivit unor presupuneri, face posibilă o vărsare inutilă de sânge. Cele mai multe dintre victimile represiunii ceauşiste din România, au fost de fapt victimile victoriei revoluţiei anti-ceauşiste. Doar în România, o ţară oficial desprinsă de sub orice tutelă sovietică, fără efective militare încă din 1958, se poate vorbi despre un război civil extrem de bizar. Interesant un lucru: comunismul, sub Nicolae Ceauşescu, i-a asigurat acestuia pe rând, gloria, damnarea şi prăbuşirea. Perceput ca o parte a istoriei recente, nu doar ca un corp străin, impus prin forţă, comunismul românesc are mari şi distincte deosebiri faţă de comunismul est-german, maghiar, bulgar sau polonez, care surclasează similitudinile. Despre ce a fost la Craiova, într-un număr viitor.