Dimineaţă însorită de sfârşit de decembrie cu adieri autumnale care dau un plus de atemporalitate sunetelor divinelor colinde răzbind de peste tot într-un nou Ajun de Crăciun în care ispita întoarcerii în împărăţia risipită a copilăriei suferă în absenţa semnelor plenare ale iernii. Închiriat de năpasta unui incident cu urmări maladive, „garat” la pat, îmi apăr ieşirea în lume cu lecturi, de fapt, re-lecturi ale unor clasici, ca şi a presei, apelând la noile instrumente cărora – nu mai încape nicio îndoială – le suntem de-acum victime sigure.
Între lecturi, de pe postare pe FB, mă incită un interviu cu Tudor Gheorghe acordat unui cotidian naţional. Titlul („România e tristă, debusolată, disperată…cenuşie”) în sine e ispititor. Şi deopotrivă de intrigant. Căci cenuşiul, resuscitat sufleteşte din atmosfera mohorâtă a unei ierni atipice, sporeşte o tristeţe lăuntrică pe care gustul divertismentului gratuit şi, pe alocuri, tembel, ce ne inundă de pe străzi şi din pieţe, ca şi din studiourile televiziunilor n-o poate obloji.
Despre Tudor Gheorghe şi despre unicitatea personalităţii sale în cultura noastră, de ieri, de azi şi, cu siguranţă, şi de mâine, am scris de-a lungul vremii. Uneori, chiar cu o exaltare pe care, departe de a o regreta, i-aş adăuga alte noi potenţări. Mi-am imaginat, ascultându-l prin ani, că şi dacă n-ar fi existat un institut de specialitate purtând numele lui Constantin Brăiloiu, o parte, semnificativă, esenţializată, din patrimoniul muzical şi poetic al românilor ar fi salvat prin diligenţa de trudnică râvnă pe care Tudor Gheorghe o cultivă şi o întreţine de mai bine de jumătate de secol.
Însă nu despre arta menestrelului podărean vreau să discut aici, ci despre o „întâmpinare”, a sa şi a lui, pe care negrijulia reţea de comunicare mi-a servit-o prin două regretabile postări: autorii lor nu contează, mai ales că, prin proasta lor „exemplaritate”, nu doar că se înşiruie unei nevolnice culturi a denigrării (valorilor, tradiţiilor, ideilor „altora” etc.) cărora tocmai aceste instrumente ale new media le conferă calitatea de gândire forte.
Intervievatul răspunde cu ştiuta-i dezinvoltură la câteva întrebări menite a contura o stare de suflet de final de an: una, fireşte, personală, dar într-o intimă şi, deci, subiectivă interfaţă cu cea a naţiei. Tristă, cenuşie şi disperată. Şi cum altfel? Nu-l poţi suspecta pe intervievat de rea-credinţă. Ori de cine ştie ce jocuri vedetiste. Francheţea-i cunoscută e altă faţă a acelui oltenesc verde-n faţă: nu-i vorba despre vreo miruire de circumstanţă. Ca şi credinţa, ceea ce rămâne este esenţa ultimă după ce-a trecut printr-un filtru radical al propriei conştiinţe. De remarcat însă că nimic, nici măcar o vorbă, din răspunsurile lui Tudor Gheorghe nu trimit, nu evocă şi nu sugerează vreo legătură cu… politica. Faptul că el exaltă, într-o memorie altminteri larg împărtăşită, două epoci ale României la un etalon al unui mare destin istoric, din păcate uzurpate (paşoptismul şi interbelicul) nu comportă cine ştie ce disensiune.
Şi totuşi, cele două postări tocmai că îşi aduc aminte prin nu ştie ce reciclare în propriile lor tonomate de insalubrităţi de o opinie „politică” a artistului de peste an şi deja, tam-nisam, se dedau, cu o grabă mediocră, execuţiei definitive. Căci dacă unul, suspectând, cu o bezmeticeală impardonabilă, că ar fi vorba, în aserţiunile lui Tudor Gheorghe, nici mai mult, nici mai puţin, de „manipulări” (decretând caţavencian „Ruşine artiştilor noştri care aleg să se prostitueze politic” ?!), celălalt, regretând, la rându-i, un „păcat că artişti mari debitează prostii la fel de mari” , îi arogă intervievatului intenţia de a „reuşi să strecoare multă otravă printre lucruri minunate”.
Mi se va reproşa că iau în serios nişte postări-prostioare de pe o reţea de comunicare în care bunul şi prostul gust nu doar că fac casă bună. E un adevăr verificat cu uşurinţă, minut de minut în forja acestei reţele ca şi a altor surori ale ei, însă tocmai de aceea, măcar din când în când, se cuvine intervenit.
În cazul de faţă, e vorba însă de ceva încă şi mai mult, anume de incapacitatea noastră de a ne sustrage, măcar cultural, comportamentului pe alocuri schizofrenic de a nu încerca să ne confruntăm cu pacienţă şi cu raţionalitate credinţele politice. Aruncaţi, pe neaşteptate, în libertate, ne dovedim şi la mai bine de un sfert de veac nu doar inapţi pentru o coabitare întru idei diferite, ci şi victime ale unei uri viscerale nepotolite. Iar pentru cine mai crede că astfel de lucruri ar avea de-a face cu normalitatea, invit la un exerciţiu de verificare. În Franţa, câteva sute de mari artişti şi-au anunţat sprijinul pentru Marie Le Pen. Nimeni, în spaţiul public din Franţa, nu şi-a îngăduit să le atace conduita. Ori să-i asezoneze, aşa cum se întâmplă la noi, cu atribute de… javre. De unde se vede încă o dată că tristeţea lui Tudor Arghezi îşi avea îndreptăţite temeiuri. O probează, fără s-o vrea, chiar delatorii săi.