Ceea ce ştim, în măsura în care ne interesează, este că Hillary Clinton a avut alături – de-a lungul întregii campani premergătoare alegerilor prezidenţiale – o bună parte a presei mainstream şi totuşi a pierdut bătălia. Un fel de a spune, fiindcă „la votul popular” îl devansează pe câştigător cu peste un milion de voturi. Partida nu este încheiată, fiindcă dacă mainstreamul nu a dat preşedintele dorit, nu înseamnă că s-a resemnat, acceptând „o cură de dezintoxicare”. Dimpotrivă. New York Times este pentru Donald Trump ilustrarea presei liberare mainstream, care dorea să piardă. Lumea a aflat, de la aceştia, că potenţiala victorie a lui Trump ar arunca omenirea într-o criză fără egal. Şi acum se vorbeşte de dezertări şi demisii din echipa de tranziţie, ceea ce preşedintele ales, Donald Trump dezminte, afirmând pe twitter că „întreaga procedură de tranziţie fiind organizată impecabil, în care doar el ştie finaliştii”. Raportul dintre media şi propria media este unul supraunitar, iar New York Times anunţă că abonamentele print şi numerice au sporit de patru ori faţă de perioada anterioară. Ca să evite orice complicaţie Donald Trump a vărsat 25 milioane de dolari, pentru un proces de fraudă, legat de defuncta „Universitate Trump”, la o plângere depusă, la San Diego, în California, în 2010, de foşti studenţi, cu termen la 28 noiembrie a.c., pentru violarea legilor din educaţie. Inspirată din presa mainstream, presa europeană nu-l are „la inimă” pe Trump, deloc lipsit de subtilitate şi inteligenţa de a pune întrebări incomode. Cu sigurnaţă, părţile contondente ale retoricii sale vor fi estompate şi apoi uitate. Oricum, discursul său politic este altul, realmente inedit, extrem de calibrat, şi nu vine parcă din teritoriul republicanilor, care se revendică din partidul lui Lincoln. În acest timp, se vorbeşte de o primă etapă dintr-o „tendinţă de a limita accesul presei şi a nu respecta principiile de bază ale libertăţii acesteia”. Şi dacă aşa se văd lucrurile, dinspre „Trump Tower”, din New York, sediul puterii americane – păzit de un dispozitiv de securitate, unde locuieşte şi lucrează preşedintele ales – devine clar că urmează „altceva decât ceea ce am trăit până acum”. Au fost anunţate câteva nume, Michael Flynn, consilier pe chestiuni de securitate naţională, Jeff Session, ministrul Justiţiei, şi Mike Pompeio, director CIA, trei personalităţi considerate dure pe chestiuni de securitate şi imigraţie. De urmărit este şi ceea ce se întâmple cu Jared Kushner, 35 de ani, soţul Ivankăi Trump, o minte cenuşie, considerată în culise, de o mare influenţă pe lângă socrul său, care a cumpărat, în 2008, în plină criză financiară, „The Observer”, un săptămânal citit de elita new-yorkeză, care a susţinut candidatura lui Trump la alegerile primare. Potrivit New York Times, Jared Kushner şi-a consultat avocaţii în privinţa unei posibile nominalizări, deşi în vigoare este o lege anti-nepotism, care interzice ca o rudă a preşedintelui să ocupe un post de conducere, însă legea datează 1967, în urma nominalizării lui Robert Kennedy de fratele său, ca ministru al Justiţiei. Tatăl lui Jared, Charles Kushner, a fost un donator de fonduri pentru democraţi, dar în 2004 a fost condamnat pentru evaziune fiscală, contribuţii ilegale şi mărturie mincinoasă, la 2 ani de închisoare. Iar cel care l-a trimis la închisoare nu este altul decât Chris Christie, guvernator de New Jersey, apropiat consilier al lui Trump, pe atunci procuror. O adevărată tragedie greacă. Chiar dacă nu va accede la Casa Albă, într-o funcţie, este clar că Jared Kushner va continua să joace un rol important, fiindcă nici o lege nu-l poate împiedica să conserve funcţia de consilier ocult. Presa mainstream comentează toate acestea iradiind şi asupra presei europene.
