Despre „Jos comunismul”, când nici Gorbaciov nu mai pomeneşte de el!

0
127

Interesantă găselniţa aiuritoare, scoasă de la naftalina istoriei, cu „Jos comunismul”, cum se putea citi pe o pancartă de la mitingurile din oraşele din vestul ţării, în semn de protest la cele derulate la secţiile de vot din străinătate. Fireşte, se putea scanda orice absurditate în astfel de împrejurări, dar să îl asociezi pe Victor Ponta cu stafia comunismului, nici măcar îmbălsămat, care bântuie prin creierele unora, după ce, până la obstinaţie, ne-a tot livrat vitejia tinereţii sale prin Piaţa Universităţii, doar din dorinţa inducerii emoţiei dreptului la vot, asta spune multe. Despre noi. La 25 de ani de la cele petrecute în decembrie 89. De altfel, ieri, în Parlamentul României acest eveniment a şi fost celebrat, printre invitaţi aflându-se şi fostul preşedinte al Poloniei, Lech Walesa. Regele României Mihai I a avut, de asemenea, un mesaj vibrant. Până şi Mihail Gorbaciov – stabilit prin Elveţia –, invitat ca cetăţean de onoare la festivităţile prilejuite de împlinirea a 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, nu a mai pomenit nici măcar de „perestroika”, aşa cum s-a exprimat ea, contradictoriu, timp de şase ani de încercare şi eroare, ci doar de noul „război rece” care, în opinia sa, a şi început. Ne putem declara depăşiţi de situaţie, dar că Victor Ponta, cu luminile şi umbrele lui, ar avea ceva în comun cu comunismul, la asta chiar nu ne gândisem. Bântuindu-ne doar gândul la măsurile liberale ale acestuia, promovate sau intenţionate. Unele dintre ele capabile a stârni murmure de nemulţumire, el însuşi trosnindu-ne urechile cu Tony Blair şi „a treia cale” a acestuia. Dar diversiunea prin autovictimizare, croşetată de intelectuali rinocerizaţi, cu caracter repulsiv, dedaţi unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginaţie sărind nu calul, ci herghelii întregi, care au luat în arendă anticomunismul românesc, a avut impactul scontat în rândul celor nevaccinaţi la deriva totalitară, zelul neofiţilor fiind toxic. Asta când nimeni, în această ţară, nu a ţinut măcar doliu, argument, e drept, infantil, dar care totuşi ar fi contat pentru grupul necrofililor veseli ca punct de plecare. Să evoci „stafia comunismului” când nici nu l-ai apucat, într-un moment când până şi vizele pentru Phenian sunt imposibil de obţinut, înseamnă a lua de idioţi multă lume. Anticomunismul se reciclează, ca întotdeauna, în luptele electorale cu social-democraţii trecuţi succesiv prin filtre de purificare a imaginii şi decomunizare. Şi, sistematic, anesteziaţi. Dacă acceptăm triumful lui Klaus Iohannis ca unul al antipoliticii, tot nu găsim rostul scandărilor „nostalgice”, acestea ascunzând de fapt altceva, neexprimat: refuzul clar al oricărei politici de redistribuire din partea statului, spre segmentele sociale sărace şi vulnerabile, unde politicile sunt eminamente de stânga, deci trebuie stopate. După ani de austeritate – solid instalată – şi de stagnare a creşterii economice, cu greu depăşită, realitatea însăşi este de stânga, cum o recunosc şi alţii, ceea ce este de netăgăduit şi entuziasmul fals din aceste zile se va volatiliza. După o criză adevărată, economiştii lumii nu exclud o altă criză, mai dureroasă. Dar asta este o altă discuţie. Reîntregirea unor salarii, atenuarea austerităţii, un aer de făgăduinţă, nu au reuşit, paradoxal, catalizarea încrederii, respectabilităţii şi onorabilităţii în rândul celor care nu votează stânga, din interes pentru imagine şi dezinteres pentru fapte. Fără stânga, democraţia este inexistentă. Repudierea ei – anacronică. Şi a accepta exclusiv doar liberalismul este un pericol tot atât de mare pe cât ar fi doar acceptarea social-democraţiei. Pe de altă parte, când trecutul ţării nu are continuitate, ci este alcătuit doar din deziceri, abjurări, critici, devine demn de dispreţ, dacă nu cumva un deşeu toxic. Nici o concluzie peremptorie nu este posibilă în astfel de circumstanţe, fiindcă este vorba de altceva: la mare preţ sunt acum teoreticienii pro-Iohannis. Ca şi în 2004, ca şi în 1996. Ca de când ne ştim. Cum să rămână aceştia nebăgaţi în seamă, neevidenţiaţi în muncă, nestipendiaţi, adică frustraţi de bonusuri? Orice gest, inclusiv cel pe altarul anticomunismului primitiv, la 25 de ani de la funeralii, merită răsplătit.