Francois Hollande încearcă să profite de răceala dintre Barack Obama şi Benjamin Netanyahu pe dosarul nuclear iranian pentru a reintroduce Franţa în complicatul joc al Orientului Apropiat. Prima vizită în Israel a preşedintelui francez a avut loc cu o săptămână înaintea întâlnirii de la Geneva, propusă de americani pe dosarul nuclear iranian. Dar mai multe motive de prudenţă legitimează opoziţia de ultim moment a Franţei asupra unui text avantajos pentru Teheran. De ceva timp, SUA şi Israel sunt în dezacord asupra manierei de împiedicare a Iranului de a deveni putere nucleară. Un diferend neobişnuit, fără echivalent în ultimii 30 de ani şi nici în relaţiile lui Barack Obama cu Benjamin Netanyahu. Dar nu numai. Punctele de divergenţă sunt următoarele: americanii consideră că un acord provizoriu cu Iranul, în contrapartidă cu câteva scutiri de sancţiuni economice impuse acestei ţări, va îngheţa programul iranian în domeniul armelor nucleare. În aşteptarea unui text final, dacă este posibil în 6 luni, este definitiv înlăturată orice nouă proliferare a ameninţării în Orientul Mijlociu. Israelienii au acelaşi obiectiv pe termen lung. Dar cum ei sunt în prima linie, se tem de un acord interimar incomplet şi ambiguu, care ar lăsa Iranul să devină ceea ce specialiştii numesc „o ţară prag”. Această poziţie o împărtăşeşte Franţa, cum a arătat la Geneva, şi probabil va continua, negocierile fiind reluate ieri. Mai mult decât în alte dosare fierbinţi în regiune, precum Siria, Parisul a etalat o abordare cvasiidentică cu a Israelului. Condamnând fără echivoc regimul Bashar al-Assad şi pe cei care îl susţin, în particular Hezbolahul, manipulat de conservatorii iranieni, otrava neagră a Ierusalimului. Nu întâmplător, înainte de sosirea lui Francois Hollande pe „pământul sfânt”, şeicul Hassan Nasrallah, liderul Hezbolah, în timpul uneia din rarele sale apariţii publice, la Beirut, a ameninţat că va face război cu Israelul şi aliaţii săi care blochează acordul nuclear cu Iranul. Deşi Franţa nu se află printre duşmanii organizaţiilor paramilitare şiite, cum atestă covorul roşu de la ambasada sa din Tel Aviv, a devenit cel mai bun prieten al Israelului. Un risc asumat de Francois Hollande. Mulţi dintre cei care îl susţin, la stânga partidului său, sunt foarte sensibili la suferinţele îndurate de palestinieni. De-a lungul timpului, de Gaulle, Mitterrand, Sarkozy au experimentat acest tip de îmbunătăţire a relaţiilor cu Israelul, dar luna de miere a durat puţin. Fiindcă primul aliat al Israelului sunt SUA, cel puţin pentru faptul că acolo se află diaspora care susţine economia. Discursul lui Hollande a surprins, mai ales că a repetat că ţara sa îşi menţine „exigenţele” şi sancţiunile faţă de Iran până la renunţarea la arma nucleară. O poziţie mult mai severă decât a SUA, raportată la cel mai mare prieten al său, Israelul, care încearcă negocieri secrete cu republica islamică.
