Capitală culturală Europeană – şansa unui pariu ambiţios

A trecut cu totul neobservată informaţia desemnării, pentru anul 2019, a titlului de „Capitală Culturală Europeană”, oraşul învingător fiind declarat vineri, 17 octombrie, la Roma, de către un juriul alcătuit din 13 experţi, italieni şi străini, şi un reprezentant al Comisiei Europene, K. Bartak. Şi, cum puţini se aşteptau, într-o competiţie pe cât de animată pe atât de extraordinară, aşa cum a fost definită la ceremonia găzduită de ministrul de resort al Italiei, Dario Franceschini, surpriza n-a lipsit, generând chiar, în rândul unora dintre oraşele concurente, un veritabil şoc.

Câştigătoare a fost, deci, declarată o localitate din Sud, Matera, fără vizibilitatea şi pretenţiile celorlalte cinci candidate, fiind suficient să le amintim doar numele: Ravenna, Cagliari, Lecce, Perugia, şi Siena: fiecare cu o istorie seculară în spate, cu evenimente şi personalităţi de notorietate universală, cu o zestre patrimonială, arhitecturală, istorică şi spirituală ce le-au conturat o glorie dificil, dacă nu chiar imposibil, de eludat. Ilustrativ mi s-a părut, ca să mă opresc la un singur exemplu, dezolarea locuitorilor cetăţii în care îşi doarme somnul de veci Dante Alighieri, Ravenna, o stare de regret greu de reprimat în centrul oraşului unde o imensă mulţime aştepta, în faţa unui maxi-ecran, spre orele 17,00, opţiunea juriului.

Prin urmare, Capitala Culturală Europeană din 2019 a fost declarat oraşul Matera, reşedinţă a unei mici provincii a regiunii Basilicata, situat undeva între Bari, Napoli şi Lecce, dar mai aproape de Potenza, ai cărei locuitori au sărbătorit, cu entuziasm victoria vecinilor lor.

Cu titlu informativ, să reamintim că iniţiativa aceasta datează din 1985, când la Bruxelles s-a decis ca, pe rând, două oraşe din două ţări membre, la capătul unei competiţii între şase oraşe surori din fiecare, să se aleagă doar unul drept capitală culturală europeană pentru un an.

Cealaltă câştigătoare, de data aceasta din Bulgaria, este oraşul Plovdiv: un oraş cu rezonanţe istorice remarcabile, mai ales prin originile sale tracice, comparabil ca populaţie şi relief cu Craiova, şi el reşedinţă de regiune, situat pe malurile râului Mariţa.

Dacă însă, în cazul Bulgariei, desemnarea nu s-a constituit într-o surpriză, dat fiind prestigiul arhitectural al oraşului supranumit, în ţara vecină, şi o… Florenţă a Balcanilor, în Italia s-a înregistrat un veritabil şoc.

Resortul care mă determină să evoc acest eveniment îi vizează pe scepticiir care, din păcate, nu lipsesc minimalizând şansele Craiovei de a cuceri titlul pentru anul 2021. Argumentele lor se bazează pe un criteriu pe cât de prezumţios pe atât de relativ la nivelul unei ierarhii ce-ar subzista în conştiinţa românilor şi care ar favoriza competitoare ca Iaşiul, Clujul sau Timişoara.

Enumerând oraşele deja declarate în următorii ani drept capitale culturale europene, este de observat că ele nu se numără printre cele mai vizibile, mai cunoscute şi mai vehiculate în arealul cultural, turistic ori economic din ţările lor: anul acesta, Umea, din Suedia, şi Riga, din Letonia, la anul Mons, din Belgia, şi Plzen (din Cehia), urmate, în 2016, de San Sebastian, Spania, şi Breslava, din Polonia, apoi, în 2017, de danezul Aarhus şi de cipriotul Pafo, urmând, în 2018, oraşul olandez Leeuwarden şi La Valetta din Malta. Ar fi de reţinut, desigur, că unele dintre ele – precum Riga ori La Valetta – sunt şi capitale ale micilor lor state, ceea ce le potenţează celebritatea.

Matera e un oraş a cărui singularitate e oferită de situarea sa, dintr-o vechime imemorială, într-o zonă aproape exclusiv stâncoasă, de unde şi supranumele de „oraşul de pe stânci”. Vestigii istorice, nu neapărat voluminoase şi nici remarcate într-un atlas mondial select, sunt legate mai ales de un metisaj pluricultural, conservat la nivelul unui admirabil orgoliu al locuitorilor. Însă faima sa cea mai cunoscută şi invocată e legată de frumuseţea peisajului, arhitectural şi natural, ce-a putut atrage atenţia unor mari cineaşti care şi-au realizat aici pelicule devenite autentice capodopere. Printre ei, Pier Paolo Pasolini, cu filmul său nu mai puţin celebru „Evanghelia după Matei”, dar şi Mel Gibson, cu „crudele scene” din „Pasiunea lui Hristos”. E mai mult decât interesant că, la Matera şi în împrejurimile sale, au fost realizate, parţial ori în totalitate, peste cincizeci de pelicule de lung metraj şi câteva sute de documentare.

Dincolo de detaliile acestea nelipsite de picanterie, două mi se par atuurile acestei „lecţii”: întâiul vizează chiar defetismul nostru autohton – dar, din păcate, şi oltenesc – de a ne îndoi de noi înşine, abandonând un orgoliu local perfect îndreptăţit; cea de-a doua lecţie ne indică, evaluând opţiunile prezentate mai sus, că nu glorii, trecute, cu siguranţă meritate, asigură accederea la râvnitul titlu, ci dimensiunea proiectului pus în act. Cu înţelepciune, dăruire, elan, dar şi cu un întreg arsenal de expertiză, adică exact ceea a şi început să se simtă şi să se vadă cu ochiul liber în Cetatea Banilor pornită pe calea unei înnoiri cu un ambiţios program recuperator de istorie culturală şi urbană. Un pariu şi deopotrivă o sfidare, cu indiscutabili sorţi de izbândă al cărei succes are nevoie de un exemplar spirit comunitar.