Ilici Ramirez Sanchez, alias Carlos, venezuelan, în vârstă de 62 de ani, va fi judecat la Paris, la 7 noiembrie sau 16 decembrie, pentru „complicitate” la patru atentate (11 morţi) comise în Franţa, la începutul anilor ’80. Potrivit acuzaţiilor, Carlos a intenţionat să salveze doi camarazi ai Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali (ORI), Bruno Breguet şi Magdalena Kopp, arestaţi la Paris în februarie 1982, cu arme şi explozibil asupra lor. Printr-un curier, a trimis o scrisoare de revendicare ministrului federal german de Interne, Zimmerman, cerând eliberarea lui Kopp şi Breguet, în termen de 60 de zile, pe motivul unui pericol de război contra Franţei: amprentele digitale au dezvăluit, ulterior, identitatea lui „Carlos”. O lună mai târziu, o bombă a explodat în trenul „le Capitole”. În ziua procesului de la Paris al celor „doi camarazi” ai ORI, o maşină a explodat pe strada Marbeuf, din capitala Franţei. Cea mai „grozavă” faptă a lui Carlos rămâne luarea de ostatici, la 4 august 1973, a miniştrilor petrolului din ţările OPEC, la Viena, faptă de acum prescrisă, comandată de colonelul Muammar Gaddafi, un finanţator important al terorismului palestinian. Politica preţului petrolului dusă de Arabia Saudită şi Iran nu-i mai era dragă lui Gaddafi. Apariţia şefului comandoului cu bereta Che Guevara a întărit mitul lui Carlos, în faţa căruia „cei mai puternici oameni din lume stăteau pe burtă”. Dacă ar fi fost apreciaţi conform puterii financiare a ţărilor pe care le reprezentau, cei 11 miniştri ai petrolului ar fi valorat, împreună, 100 de miliarde de dolari. Scriitorul şi jurnalistul german Oliver Schrom, autorul cărţii „În umbra şacalului”, prezintă astfel momentul: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit de mine”. Căutat în Franţa multă vreme, între altele şi pentru uciderea a doi poliţişti de la DST, căutat şi în Germania federală, Carlos Şacalul va fi localizat, în 1994, la Khartum (în Sudan), de către DST. În acea vreme, Sudanul avea o mare problemă internaţională, fiind trecut pe lista statelor bănuite că sprijină organizaţii teroriste. Hassan Turabi (conducătorul Frontului Naţional Islamic din Sudan), poreclit „Lenin al islamului”, găzduise şi pe atentatorul egiptean Ayman al-Zawahiri, care, în calitate de conducător al jihadului islamic, era răspunzător de asasinarea lui Al Sadat, preşedintele Egiptului. Sudanul, ţară extrem de săracă, eliminată din FMI, cu embargou asupra armelor, a căzut la înţelegere cu Franţa, fiind de acord să-l extrădeze pe Carlos, dar numai cu condiţia ca arestarea să fie efectuată de poliţia locală şi unităţile speciale franceze să nu apară în ţară. Pe 14 august 1994, când Carlos urma să suporte o mică operaţie, a „beneficiat” de o doză mai mare de analgezice şi calmante, încât a fost ridicat de acasă fără probleme. Va depune o plângere la Curtea de Justiţie a Republicii contra lui Charles Pasqua, ministrul de Interne, pentru a protesta la „răpirea sa”. Încarcerat la închisoarea Sante din Paris, împarte zona VIP cu comisarul Neyret, de la Poliţia Judiciară Lyon, „căzut” pentru corupţie, şi generalul Noriega, ex-dictatorul statului Panama. Teroristul „revoluţionar”, cinic şi provocator, în discuţia cu ziariştii de la „Liberation”, l-a denunţat mai întâi pe producătorul de film Daniel Laconte, pentru falsificarea adevărului istoric. Apoi l-a desfiinţat pe actorul venezuelan Edgar Ramirez, o rudă îndepărtată, care îl interpretează, pentru că se pretează la scene obscene, prezentându-l ca obsedat, alcoolic, cocainoman şi isteric. Încă mai fumează ţigări havana, trimise tot mai rar de ambasadorul venezuelan la Paris, are încredere în mişcarea indignaţilor şi doreşte să fie prezentat ca un revoluţionar, nu ca un mercenar. Chiar dacă mai multe procese au fost intentate teroriştilor din grupul Carlos, n-au fost acuzaţi niciodată şefii serviciilor secrete care au comandat atentatele şi acei politicieni care au sprijinit omorurile şi i-au folosit pe terorişti pentru scopurile lor proprii. Când, în decembrie 1997, a început, la Paris, procesul împotriva lui Carlos, acesta s-a prezentat, ca întotdeauna, cu gura mare: „Mă cheamă Ilici Ramirez Sanchez, născut pe 12 octombrie 1949 la Caracas, Venezuela. Profesia? Revoluţionar în tradiţia leninistă. Ultimul meu domiciliu? Ştiţi, lumea este casa mea, dar ultima mea adresă a fost Khartum, Sudan”.
