Dintotdeauna Doljul a fost un judeţ cu ridicat potenţial agrar, care a contat la nivelul ţării. Şi acum contează, dar nu se mai ştie cu exactitate în ce măsură. Şi într-un asemenea context e greu de îmbrăţişat reforma Politicii Agricole Comune (PAC), lansată de Comisia Europeană, dacă nu se cunoaşte cine o gestionează, concret, în teritoriu. Prefectura Dolj, DADR Dolj, APIA Dolj? Fiecare din instituţiile enumerate are şi nu are depline competenţe, conferite printr-un cadru legal, pentru a se şti „de unde vine lumina”. S-a vorbit, în vară, de înfiinţarea camerelor agricole, concepute după modelul european, menite să aibă atât funcţii metodologice, cât şi organizatorice. Dar toată forfota s-a stins. Aşa cum se prezintă momentan sistemul agricol al Doljului, el este defectuos atât din punct de vedere structural, dar şi nesustenabil, alimentând, mai de grabă, sărăcia populaţiei rurale, decât prosperitatea acesteia. Practic, la nivelul Doljului, cu excepţia unor exploatări comerciale viabile economic, adică rentabile, se promovează o agricultură după ureche, de subzistenţă, doar pentru consumul propriu. Şi, înainte de toate, lipseşte cadrul organizat, legitim, inclusiv forul producătorilor, pentru a se dialoga asupra problemelor curente şi de perspectivă imediată, a se cunoaşte noutăţile tehnologice, tendinţele pieţei, structura exactă a culturilor cerealiere, tehnice, cât şi horticole, efectivele de animale şi păsări, suprafeţele de luciu de apă populate cu peşte şi aşa mai departe. Şi, în context, posibilităţile de irigare, dar şi cele de extindere a amenajărilor existente. Cum să discuţi, atunci, de reformarea structurii exploataţiilor agricole? Dar, probabil, prin „reformare” se înţelege cumpărarea terenurilor agricole din Dolj de către străini, care ştiu ce trebuie făcut. Deunăzi, la Prefectura Dolj, invitat fiind Emil Călugăru, directorul executiv interimar al APIA Dolj, a vorbit despre stadiul plăţilor directe pe suprafaţă, opinând că „stăm bine”. Discutabilă opinie. Mai ales că nici la APIA Dolj, la DADR Dolj nici atât, nu se ştie, deocamdată, şi nici nu interesează copleşitor, ce suprafeţe cu grâu, orz sau rapiţă vor fi înfiinţate în această toamnă. Mai nou, prin ceea ce se numeşte Pilonul II al PAC, se vorbeşte de coordonarea cu fondurile Politicii regionale şi de coeziune, preconizate la nivel european, care ar mări competitivitatea şi atractivitatea economică a spaţiului rural. Pe baza principiului complementarităţii fondurilor europene, autorităţile locale ar putea pune în practică strategii axate pe inter-operabilitatea şi intersectarea diverselor surse de finanţare, strategie ce poate fi optimizată prin stabilirea unor proiecte cheie, de interes, eligibile pentru finanţarea din ambele fonduri. Fireşte, limbajul reformei Politicii Agricole Comune (PAC) post 2013 poate părea producătorilor agricoli unul greu de înţeles. Şi aşa este. De câţiva ani buni se discută de necesitatea imperioasă a unui depozit de preluare a pepenilor verzi şi galbeni, la Dăbuleni, sau în zona respectivă, după ce s-a dus vestea lubeniţelor produse aici. Acelaşi lucru la Poiana Mare, inima unui bazin legumicol consacrat. La Bruxelles, conceptul de simplificare a procedurilor administrative este din ce în ce mai popular, la noi astfel de abordări sunt extrem de timide, dacă nu cumva şi asfixiate complet, de alte preocupări. Deşi agricultura ne-a adus, de-a lungul timpului, un aport consistent la ceea ce numim Produsul Intern Brut. Deocamdată suntem, încă, sub tutela rostirii empirice „fiecare pe limba lui”, şi, mai mult, deloc receptivi nici măcar la cei care au „detentă”, dar şi anvergură în teritoriu.
