Atelier de sculptură în aer liber şi expoziţie de lucrări din lemn, pe aleile Parcului „Romanescu”

E mereu prezent în Parcul „Nicolae Romanescu”, cu excepţia zilelor ploioase şi a celor din anotimpul rece, când îşi transformă apartamentul în atelier de sculptură. Minel Cîrciumaru are 43 de ani şi face minuni cu două dalte, un ciocan şi o bucată de lemn, numai bună de aruncat pe foc pentru cei neînzestraţi cu simţ artistic. Nu vrea să fie numit sculptor, ci cioplitor în lemn şi, cum nu are un atelier propriu, meştereşte cât e ziua de lungă în mijlocul naturii, la umbra deasă a copacilor, rezemat de masivele pietre de râu, cu susurul încântător al pârâiaşului din Parcul „Romanescu”. Locul îl inspira, dar recent a fost nevoit să-şi mute punctul de lucru aproape de foişor şi trebuie să străbaţi aleile, să întrebi în stânga şi-n dreapta ca să afli unde e. Sigur îl găseşti pentru că toţi vizitatorii şi vânzătorii de la chioşcuri îl cunosc, măcar de la distanţă. Nu întâlneşti în fiecare zi talentul şi harul cu care craioveanul a fost înzestrat. Cu atât mai puţin, un artist, lucrând pe o alee a parcului, în ochii trecătorilor care nu trec mai departe fără să arunce o privire curioasă şi admirativă, în acelaşi timp. E mereu înconjurat de două, trei piese cioplite, şlefuite şi lăcuite, gata de vânzare pentru craiovenii care vor să aibă în casă o icoană din lemn şi nu plastic, ori să ofere un cadou trainic celor dragi.

“M-am apucat de sculptură la 35 de ani. Multă lume m-a întrebat, de ce aşa târziu, mai ales că majoritatea se apucă de treabă la vârste fragede. De fapt, mi-am dorit să sculptez de la 18 ani, dar am lăsat-o de pe o zi pe alta şi aşa au trecut 17 ani”, îşi începe Minel Cârciumaru povestea. Fostul gardian public întoarce filă după filă şi aflăm treptat că a fost dintotdeauna pasionat de artă sub diferite forme – muzică şi dansuri populare sau sculptură, şi că a lucrat mulţi ani ca gardian public, începând să cioplească din lipsă de ocupaţie. Fără să-şi dea seama începea un nou capitol din viaţa sa de cioplitor în lemn, un capitol născut din multe schiţe conturate în minte şi după multe manufacturi imaginate de-a lungul timpului. “Când am făcut prima sculptură a fost aşa, întâmplător. Eram la serviciu şi nu prea aveam ce face. Am luat nişte dălţi şi am început să lucrez. Acesta a fost începutul. N-aş putea spune că m-am apucat brusc. Aveam momente când sculptam în minte, analizam chipurile oamenilor, mă uitam atent la detalii, unii poate chiar îşi închipuiau că sunt plecat cu pluta pentru că-i priveam insistent. Mă uitam şi îmi închipuiam cum aş putea să fac o lucrare, totul era imaginar”, mărturiseşte craioveanul, care nu s-a aruncat la drum cu capul înainte. “Eu cred că atunci când o pasiune moare, alta nouă se naşte. Numai cel care încearcă ceva nou are şansa de a pierde sau de a câştiga. Trebuie să ai puţină raţiune, să îţi iei în calcul toate riscurile. Eu am văzut de la început că oamenii erau interesaţi de lucrările mele, iar sculptori nu avem pe toate drumurile”, explică acesta.

“Prima lucrare făcută de mine, o icoană, s-a vândut pe loc. Mi-a cumpărat-o un prieten”

Nu duce lipsă de clienţi. Sunt oameni care îl caută acasă sau la atelierul improvizat în aer liber, pentru a comanda sau cumpăra o icoană, macheta unei corăbii ori a unei biserici sau caleşti, ori diverse figuri. De Zilele Craiovei şi de 1-8 martie îşi aşterne “portofoliul” în centrul oraşului, alături de meşterii populari şi, din păcate, alături de comercianţii de chilipiruri colorate, sclipitoare, dar lipsite de valoare. “De exemplu, la sărbătorile organizate în Craiova vedem fel şi fel de kitchuri. Puţine sunt lucrări originale, majoritatea sunt icoane lipite, chinezisme. În străinătate se vinde tot ce e lucrat la mână – goblenul, laseta, sculpturile, sunt cele mai frumoase cadouri. Ele îţi rămân şi în suflet şi în casă. Numai la noi în Craiova se acceptă kitchuri într-un loc în care ar trebui să se vândă numai obiecte făcute manual. Decât românii şi africanii pot să sculpteze lemnul cu adevărat, ei au acest har lăsat de Dumnezeu şi nu-i poate înlocui nimeni”, spune craioveanul. A avut noroc de clientelă de la prima sculptură ce i-a ieşit din mâini, aducându-i un câştig neaşteptat. “Într-o zi, mă plimbam prin târgul Romanescu şi am văzut nişte dălţi. Mi-am luat două şi am început să cioplesc. Prima lucrare făcută de mine, o icoană, s-a vândut pe loc, mi-a cumpărat-o un prieten. Îmi amintesc că am luat pe ea cam un sfert din salariul pe care îl aveam”, rememorează Minel Cîrciumaru. De atunci, nici nu mai ştie câtor bucăţi de lemn le-a dat o formă şi un sens, cu trudă, răbdare şi măiestrie. De una, pe care a fost nevoit să o dea, îşi aminteşte cu drag. “Am multe sculpturi, dar cea mai îndrăgită, cea care mi-a rămas în suflet e o machetă de corabie. A stat mai mult la mine în casă până să o vând, fiind şi destul de scumpă, iar atunci când am vândut-o copiii mei au început să plângă şi să-mi zică să le-o aduc înapoi. Am luat vreo 10 milioane. Valora mai mult, dar eram presat de situaţie”, mai spune Minel.

De la portrete şi icoane, la machete de corăbii, caleşti şi biserici

Sculpturile l-au purtat peste graniţă, în Spania, Italia, Bulgaria, acolo unde operele i-au fost apreciate aşa cum acasă nu i s-a întâmplat. Ca dovadă faptul că după şapte ani de zile în care şi-a conceput creaţiile sub privirile craiovenilor, nu s-a găsit nimeni care să-i asigure un atelier. De o expoziţie nu mai poate fi vorba. Merge înainte de unul singur, chiar dacă face cu greu rost de materiale şi duce muncă de lămurire cu oamenii care-i spun că pune preţuri piperate la sculpturi. “Găsesc foarte greu materiale. În plus, sunt materiale care pot fi sculptate, ca de exemplu, nucul, teiul şi cireşul şi materiale care nu pot fi lucrate deşi sunt ieftine precum lemnul de brad, salcie, plop. Lumea nu înţelege de ce nu pot lăsa la preţ, dar materialul mă costă şi îl găsesc cu dificultate. Din lemn se poate construi absolut orice există pe pământ. Cu cât e macheta mai mică şi mai complicată, cu atâta creşte preţul produsului”, explică meşterul. El spune că cele mai populare lucrări sunt icoanele şi că oamenii le ia cel mai adesea pentru a le face cadou. Machetele mănăstirilor sau ale corăbiilor medievale au de asemenea mare căutare. Lucrate cu migală, acestea valorează mai mult, dar “sfinţesc” locul în care sunt aşezate.

“Sculptura nu poate fi făcută de cineva care nu are o pasiune pentru asta. Se întâmplă să munceşti la o lucrare şi la final să se spargă. Atunci e bună doar pentru a face focul pentru un grătar. Mulţi se enervează şi se renunţă. Eu consider că Dumnezeu mă pune la încercare, aşa că fac tot posibilul să o repar, chiar dacă sunt nevoit să-i dau altă formă. O fac abstractă, o modific astfel încât omul nici să nu-şi dea seama că s-a rupt ceva. E normal să mai şi greşeşti, important e să repari şi să duci la bun sfârşit ce ai început. Numai cine nu munceşte nu greşeşte şi nu se loveşte”.

“Din meseria asta de cioplitor în lemn nu se trăieşte neapărat bine, dar se trăieşte frumos”

Preocupat de munca de fiecare zi, cioplitorul în lemn se gândeşte că ar putea să le arate câteva “secrete” şi celor mai mici. “De câteva luni, sâmbăta şi duminica, la iniţiativa celor de la Primărie, le dau lecţii de sculptură copiilor. Sunt dezamăgit pentru că cei mici vin în număr mic. Încerc să-i învăţ, dar băieţii se visează fotbalişti, iar fetele se văd fotomodele sau cântăreţe. Sunt şi copii care au prin repede, de la a doua sau a trei şedinţă, dar renunţă repede. Mă mai gândesc şi la faptul că iarna nu am avea unde să ţinem lecţiile. Ar prinde bine să fie construită o căsuţă românească şi să fie adus un olar, un sculptor, să vină copiii să înveţe Din meseria asta de cioplitor în lemn nu se trăieşte neapărat bine, dar se trăieşte frumos, pentru că faci ceea ce-ţi place. Noi românii avem altă mentalitate”.

Când l-am vizitat la “locul de muncă”, meşterul bătea de zor cu ciocanul în daltă, şi cu dalta desprindea aşchii dintr-o bucată de lemn, care începea să prindă formă. “Lucrez la o sculptură modernistă. Cineva a văzut figura într-o revistă, a venit cu imaginea şi m-a rugat să o fac”, ne-a spus Minel Cîrciumaru. Adusese cu el trei lucrări: “Domnişoara Pogany”, o machetă reprezentând o mănăstire oltenească şi o icoană aşezate, nu pe un piedestal, ci pe un covor de frunze ruginii, purtate de vânt pe alee. La scurt timp, icoana Maicii Domnului, şlefuită şi lăcuită a plecat la cel ce o comandase, aşa cum se va întâmpla probabil şi cu celelalte piese.

Nu de puţine ori, cel care nu vrea cu nici un chip să fie numit sculptor, ci cioplitor în lemn, aminteşte de Constantin Brâncuşi, marele sculptor român, apreciat peste hotare, mai mult decât la el acasă: “Brâncuşi a început să-mi placă abia când m-a rugat un francez să sculptez <<Domnişoara Pogany>>. El spunea: <<La Craiova m-am născut a doua oară>>. Eu cred că ar merita un astfel de muzeu chiar şi în Craiova, în care să-i fie expuse lucrările. Francezii i-au făcut muzeu, noi nu am fost în stare până acum”.

LAVINIA ILINA şi ALINA DRĂGHICI