Sezonul lubeniţelor este pe sfârşite pe valea Dunării, aşa că, dacă ajungi în zonă, nu mai întâlneşti şirurile nesfârşite de camioane, căruţe şi remorci încărcate cu pepeni de toate soiurile. În acest moment, pe câmpurile arse de soarele nemilos, mai sunt doar bostanele celor care le mai dă mâna să ude plantele pentru a le ţine în viaţă. Iar pentru cei mai mulţi este momentul în care se trage linie şi se văd rezultatele muncii de mai bine de o jumătate de an. Cei care au avut asigurat acces în pieţe, unii dintre ei mergând şi la sute de kilometri distanţă de casă, sunt oarecum mulţumiţi şi au motivaţia necesară să o ia de capăt şi anul viitor. Cum puţini sunt cei care au putut să-şi vândă pepenii în condiţii bune, starea generală a cultivatorilor de pepeni din Călăraşi este una de dezamăgire. Au muncit mult să scoată o producţie mare, au reuşit acest lucru, însă preţul pieţei a fost unul mult sub aşteptările lor: 20 de bani pe kilogram, la vânzarea en-gross.
La Călăraşi, s-au plantat, în acest an, peste 1.000 de hectare cu lubeniţă şi 100 de hectare cu pepeni galbeni, o suprafaţă la fel de mare ca şi anii trecuţi. Spre deosebire de 2016, producţia a fost însă mult mai mare, chiar peste aşteptările agricultorilor. Ajutate şi de această vară deosebit de toridă, bostanele celor de pe valea Dunării au rodit din belşug şi aproape toată lumea a reuşit să producă o cantitate mare de pepeni. Oficial, potrivit datelor de la Camera Agricolă a Primăriei Călăraşi, producţia acestui an s-a ridicat la 80 de tone la hectar, dar au fost şi cazuri în care s-a depăşit această cantitate. Prin comparaţie cu anul trecut, recolta bostanelor a fost, aşadar, mult mai bogată.
Constrânşi de intermediari să vândă ieftin
Cu o cantitate foarte mare de lubeniţe în bostane, agricultorii au resimţit şi mai mult lipsa unei pieţe de desfacere care să le asigure un preţ bun, raportat la calitatea mărfii, dar mai ales la munca pe care aceştia au depus-o şi la banii pe care i-au investit. De la mijlocul lunii iunie, de când s-au copt primele lubeniţe, şi până la mijlocul lui august, oamenii s-au văzut nevoiţi să alerge prin pieţe, târguri, depozitele din ţară sau, pur şi simplu, prin satele din alte judeţe pentru a-şi plasa pepenii. Fiind o marfă perisabilă, pentru toţi a fost o cursă contracronometru, existând riscul să piardă cantităţi mari de pepeni dacă nu reuşeau să îi vândă. Aşadar, singura variantă care le-a mai rămas a fost să lase la preţ, uneori şi de la o zi la alta. Fapt de care au profitat, ca de obicei, intermediarii.
Preţul lubeniţei a scăzut până la 20 de bani pe kilogram
Cultivatorii de lubeniţă din Călăraşi au ajuns cu marfa în toate colţurile ţării. Unul dintre ei povesteşte că a întâmpinat probleme mari până să-şi vândă pepenii. Mai întâi a încercat să-şi găsească un loc de vânzare în una din pieţele mari ale capitalei, interesul fiind, evident, să poată vinde direct cumpărătorilor şi la un preţ mai bun. Nu a reuşit să se strecoare printre samsari şi a trebuit să recurgă la cea de-a doua variantă aflată la îndemâna producătorilor agricoli din sud, lăsându-se la mâna intermediarilor. „Am fost la Pucheni, o piaţă mare de produse agricole de lângă Bucureşti, şi nu am avut încotro decât să vând toată lubeniţa cu care venisem la preţul stabilit de ei, unul foarte mic: 40 de bani pe kilogram. Am încercat să negociez, dar nu se poate schimba nimic fiindcă acesta este preţul impus şi nu ai ce face, decât să accepţi”, povesteşte bărbatul.
Cheltuieli mari, câştiguri modeste
Dezamăgit după experienţa din depozitul de la Bucureşti, agricultorul mărturiseşte că a încercat să vândă, în această vară, şi la Târgu Jiu, apoi la Găeşti, dar preţul a fost la fel de mic, ultima dată vânzând cu 20 de bani pe kilogram, la en-gross. Acum, când trage linie, spune că a fost un an ciudat, bucuria recoltelor bogate fiind rapid estompată de amărăciunea preţului nedrept obţinut. Cam 10.000 de lei pe hectar, deci 100 milioane de lei vechi, a înghiţit pământul său în care au fost sădite, în primăvară, firele de lubeniţă. Pe lista de cheltuieli au intrat lucrările de pregătire a terenului, plantele – care presupun 5.000-6.000 de lei pentru un hectar – folia cu care acestea sunt protejate, îngrăşămintele aplicate şi udatul zilnic. La final, costă şi recoltatul, care se face manual, lubeniţele fiind desprinse din vrej şi încărcate imediat în camioane. Fiecare persoană care participă la această muncă solicită 50 lei pe zi.
De 18 ani, vând într-o piaţă din judeţul Alba
Singura variantă de a vinde pepenii la un preţ cât de cât rezonabil, spun agricultorii, este să îţi asiguri, de unul singur, un loc pe piaţă. Ca să poţi să îl obţii trebuie să fii dispus la o altă investiţie, pe care trebuie să o faci în paralel. Un agricultor tânăr din Călăraşi povesteşte că el vinde toată vara într-o piaţă mică din localitatea Câmpeni, judeţul Alba. În timp ce, la Călăraşi, lubeniţa s-a vândut şi cu 20 de bani pe kilogram, acesta a reuşit să comercializeze pepenii cu peste 1 leu pe kilogram. „De 18 ani, părinţii mei cumpără o masă în piaţa de la Câmpeni, în Alba. Oamenii de acolo ne ştiu că suntem producători şi cumpără cu încredere. În fiecare an, în luna aprilie, achităm taxa pe masă, iar din luna mai, părinţii mei se mută efectiv acolo, locuind într-un apartament închiriat. Nu mergem doar cu lubeniţă, ci şi cu cartofi, roşii, varză şi alte legume pe care le producem în curtea noastră”, povesteşte tânărul producător agricol.
O vor lua de la capăt şi anul viitor
Bineînţeles, şi în cazul acestuia, cheltuielile sunt ridicate. În afară de costurile efective pe care le presupune cultura de lubeniţă, producătorul trebuie să ia în calcul, aşadar, şi deplasarea cu marfă, precum şi staţionarea într-un oraş străin. „Dus-întors, sunt cam 1.000 de kilometri de parcurs cu maşina până la Câmpeni. Ceea ce înseamnă o sumă de 500 de lei pe care o cheltuim numai pe benzină. Mai adăugăm chiria pentru apartament şi întreţinerea familiei mele cu strictul necesar pentru toată perioada de desfacere. Am ales această variantă deoarece aici am găsit un preţ mai avantajos”, a mai spus agricultorul din Călăraşi. Şi el, ca şi ceilalţi, o vor lua, însă, din nou de la capăt în ianuarie, atunci când primele seminţe de lubeniţă se pun la încolţit în solarii. Fiind singura sursă de trai, oamenii nu au decât să accepte neajunsurile acestui an şi să se mulţumească şi cu puţinul câştig pe care îl pun deoparte după un an de muncă în nisipul fierbinte din lunca Dunării.
RADU ILICEANU şi LAURA MOŢÎRLICHE
