Am relatat, nu demult, în acest spaţiu, despre cazul oarecum singular, dacă nu chiar bizar, al unei italience, născute şi educate într-o familie cu vederi şi tradiţie comuniste, şi idila ei cu un lider al extremei drepte, neofasciste, pentru care a trebuit să suporte ani greu de temniţă. Fapta în sine nu e, totuşi, atât de neobişnuită, cât credem: cel puţin în artă şi în literatură aproape prisoseşte, de la romantici încoace, fie şi în varianta în care extremele sunt oferite de binomul sărac-bogat.
Un recent editorial al scriitorului basarabean Vasile Gârneţ, pe care îl urmăresc cu un interes constant pentru sagacitatea şi resortul analitic al scrisului său, m-a obligat să revin asupra acestui subiect tare. Ce-i drept, dintr-o perspectivă care priveşte mai curând ceea ce s-a numit psihologia creaţiei, cu eşapările sale abisale. Interogaţia vizează raportul poetului (artistului, în genere) cu societatea, cu epoca în care şi cu care reuşeşte ori nu să dialogheze şi să convieţuiască.
Vasile Gârneţ prezintă doi poeţi din spaţiul ex-sovietic, cu poziţii opuse, în ciuda unor biografii ce i-ar fi împins, cel puţin teoretic, în roluri inversate celor pe care le joacă în prezent.
Yunna Moritz, poeta ucraineană născută 1937, an al maximei terori staliniste, într-o familie de evrei, a reprezentat, în anii cincizeci, o voce, dacă nu critică, atunci cel puţin nealiniată, ceea ce atunci era sinonim cu disidenţa, drept pentru care a şi fost exmatriculată din universitate. Mai nou, ucraineană fiind totuşi, s-a metamorfozat într-un veritabil „trubadur al imperialismului rusesc”, cum scrie Gârneţ, scriind în vechiul stil stalinist-epopeic despre iugoslavi şi despre Miloşevici, fiind o adeptă a panslavismului putinian şi un infailibil judecător al Occidentului şi al SUA, pe post de complotişti ai Mamei Rusii. Mai mult, independenţa Ucrainei – patria ei nativă – îi îngheaţă sângele în vine, în timp ce anexarea Crimeii nu putea să nu fie cântată în tonalităţi – oricât de false civic – puşkinian-maiakovskiene.
Celălalt poet, Aleksandr Bîvşev, mai tânăr cu aproape patruzeci de ani, născut în Rusia, s-a afiliat, din proprie voinţă, acelei categorii de scriitori şi de intelectuali, nu prea numeroşi, nu doar nealiniaţi planurilor putinianiste, ci şi extrem de critici faţă de orientările acestuia. Iar dacă venerabila poetă ucraineană a semnat o poezie cu titlul „Idiotul şi avionul” care, apărută cu puţine zile înaintea tragicei doborâri a avionului malaysian, şi-a câştigat trista notorietate a unei scandaloase premoniţii, Bîşnev a publicat un poem cu titlu-dedicaţie „Patrioţilor ucraineni” în care îi îndemna pe aceştia la luptă pentru apărarea ţării. Pentru asta a fost judecat, condamnat, dat afară de la catedră şi lăsat fără niciun venit.
Destinele celor doi, oricât de emblematice în contururile lor opozitive, m-au împins însă la reflecţii mai generale şi incitante, cel puţin, în mesajul lor intim. M-am întrebat nu odată ce resorturi cazuistice – de conjuncturi psiho-biografice – s-au structurat la temelia unor destine intelectuale încât, în chiar parcursul afirmării lor, să ajungă să ilustreze convingeri diametral opuse? Un caz ar fi, la noi, cel al lui Adrian Păunescu, un poet cu un har indiscutabil, autor al unor poeme (disproporţionat de puţine în raport cu cantitatea neverosimilă a scrisului) demne de orice antologie.
L-am cunoscut în primăvara anului 1967, într-un bar bucureştean în compania câtorva membri ai redacţiei proaspetei reviste „Amfiteatru” (Băieşu, Mircea Martin, Dinu Kivu…), recitând, vreme de două ceasuri, din cartea „Fântâna somnambulă” ce urma să-i apară: versuri curajoase, chiar dacă în linia lirismului tradiţionalist, pline de o vervă juvenilă aproape molipsitoare. Şi, nu mult după aceea, trâmbiţele adulatorii – închinate regimului şi Bossului său suprem înălţat demiurgic – i-au însoţit traiectul său poetic şi biografic până în mlaştina lui decembrie 89.
Ce anume subzistă într-un artist, un gânditor, un poet, ori o personalitate cu o carismă meritat câştigată, încât să-şi închine propria-i vocaţie unei cauze destinate, aproape în mod fatal, efemerităţii? Ori, deseori, pierzaniei.
Sociologic vorbind, e limpede că, mai mult decât orice altceva, conjuncturile istoric-biografice dau seamă de o asemenea amendabilă convertire. Peste care se suprapune nu o dată morbul acela al unei supra-dimensionări a propriului eu, care devine, freudian vorbind, un Ego. Şi poate de aceea contra-exemplele unei asemenea tipologii capătă, mai devreme ori mai târziu, aure legendare. Ca în cazul unui Blaga, ca să ne oprim la el. Ori, mai incitant, al lui Bertold Brecht despre a cărui rezistenţă, în chiar sistemul comunist al cărui avocat fusese şi rămăsese, voi reveni în acest spaţiu publicistic.
