Despre Dinu Patriciu, unul dintre cei mai bogaţi români, stins deunăzi din viaţă, la Londra, la 64 de ani, pe numele real Dan Costache Patriciu, se ştiu şi se spun destule lucruri. Timp de trei ani (2009, 2010 şi 2011) a ocupat primul loc în topul celor mai bogaţi români realizat de revista „Forbes”, suferea de cancer, fusese supus unui transplant de ficat în urmă cu doi ani şi se afla în proces de divorţ cu soţia sa, Dana Patriciu, care revendica, prin partaj, jumătate din averea fabuloasă a familiei, estimată la 2,9 miliarde dolari. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Din culisele luptei pentru putere. 1989-1990”, îl citează pe Dinu Patriciu ca unul dintre promotorii economiei de piaţă în România, pe 6 februarie 1990, a doua zi după emiterea legii iniţiativei private de către Guvernul Roman, depunând la Primăria Municipiului Bucureşti documentaţia necesară înfiinţării firmei „Alpha Construcţii şi Investiţii Imobiliare”, o agenţie de arhitectură şi decoraţiuni interioare, obiect de activitate adaptat investiţiilor particulare în construcţia de locuinţe. La 23 martie 1990 primea licenţa cu numărul 0000001 Seria A, purtând semnătura primarului Dan Petrescu, înregistrată la cabinetul acestuia cu numărul 800001.0. Era, aşadar, prima licenţă a unei firme particulare în România post-comunistă. Cu banii deţinuţi din meditaţii anterioare, dar şi câştigaţi prin Alpha, Dinu Patriciu s-a lansat pe piaţa imobiliară, în servicii financiare, afaceri cu petrol şi… presă. Investind sume considerabile în trustul „Adevărul”. Dar şi în politică. Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu, ambii membri ai PNL – recent reactivat – deşi în conflict deschis şi destul de violent cu guvernul condus de Petre Roman, au aflat de la acesta „să-i dea drumul că nu se mai revine”. De activităţile private era vorba. Un an mai târziu, PNL-AT, rupt din PNL, participa la guvernare alături de FSN, obţinând portofoliul de ministru al Lucrărilor Publice pentru Dinu Patriciu. Parlamentar din legislatura 1990-1992 până la data de 18 iunie 2003, când a demisionat pe motiv de incompatibilitate, Dinu Patriciu – absolvent (1975) al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti – s-a dovedit un promotor fervent al capitalismului, de fapt al neoliberalismului, dar şi al ieşirii statului din economie. Afacerea încâlcită, dacă nu sulfuroasă, Rompetrol-Petromidia-KazMunaiGas, marele său business, îi va aduce o acuzaţie de spălare de bani, petrecând 24 de ore în arest preventiv. Devine un adversar îndârjit al regimului Băsescu şi în 2009, în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, îşi asumă paternitatea unui film din campania electorală precedentă în care Traian Băsescu lovea cu palma peste faţă un copil, la un miting din Ploieşti. Poveste cunoscută. La 28 august 2012 instanţa l-a achitat pe Dinu Patriciu, deşi fusese acuzat de delapidare, spălare de bani, asociere pentru săvârşire de infracţiuni şi manipularea pieţei de capital, însă sentinţa nu era definitivă, procurorii făcând recurs la Curtea de Apel Bucureşti. Povestea imperiului financiar al lui Dinu Patriciu este specifică zorilor capitalismului sălbatic din România. Persoană mobilată intelectual, chiar rafinată, consacrat cadru didactic universitar, cu convingeri neoliberale, interesantă în peisajul politic, Dinu Patriciu a preluat de fapt patente exersate în Franţa şi Italia, constând în cuplarea activităţii politice la cea financiară. Fără plocon, fără comision, fără de „telefon la…”, fără tot ce se ştie, mai nimic trainic, adică toate imperiile de carton şi non-carton, nu s-ar fi putut înfăptui şi dezvolta pe aici, unde „munca e germenele sărăciei”, cum se exprima un mucalit din părţile locului plecat dintre noi. Ceea ce stupefiază este amploarea lipsei noastre de memorie. Că într-o zi totul e deşertăciune, şi în urma unei zbateri nemiloase rămân doar corbii să mistuie agoniseala, asta e o discuţie fără sfârşit. Fiindcă, vorbă vie românească, „strânge omul ca furnica, la moarte nu ia nimica”. Ca parte a elitei intelectuale formată sub oblăduirea comunistă, deşi n-a făcut din anticomunism anti-intelectualism, Dinu Patriciu s-a descurcat cum puţini au reuşit s-o facă, încât, recurgând la o expresie franceză, nu merită „ni cet exces d’honneur ni cette indignite”. Cei cărora le dă fundu-n lacrimi sunt ipocriţi.
