Am scris, mai demult şi cumva prea „sărăcăcios” sub presiunea clipei trăite, despre o căutare-regăsire a românităţii zdrenţuite prin bulboanele Istoriei în inima Basarabiei, la Chişinău. Se întâmpla în aprilie 1990 când, în miezul aprins al mişcărilor spre autodeterminare dezlănţuite implacabil în întreg Imperiu Sovietic, plecasem împreună cu soţia la rude risipite şi aproape pierdute şi spre rădăcinile ei paterne. În Săptămâna Sfântă a Paştelui din acel aprilie, am participat la marşul pentru independenţă, limbă şi unire străbătând, cu miile, străzile oraşului sfidând privirile duşmănoase, dar şi timorate ale etnicilor ruşi cu care Tătucul Stalin şi urmaşii lui populaseră o „republică” printr-un artificiu ale cărui urmări tragice nu s-au stins nici acum.
L-am întâlnit atunci pe Grigore Vieru, într-un apartament de la etajul al şaselea al unui bloc de pe str. Grenoble, cu care am tăifăsuit, frăţeşte şi poeticeşte, preţ de câteva ceasuri. Îndemnat de Marin Sorescu s-o caut pe Leonida Lari pentru un salut şi ce-ar mai fi putut să se işte pentru vreo pagină a revistei „Ramuri”, n-am reuşit s-o întâlnesc şi, abia mai târziu, aveam să regret că n-am făcut acelaşi lucru pentru poetul Nicolae Dabija, încă de pe atunci ca şi astăzi, redactorul-şef al istoricei, de-acum, publicaţii „Literatură şi artă”.
Viaţa – destinul? – se dovedeşte, însă, revanşardă (în sensul ne-declasat al cuvântului) şi, cu câteva zile în urmă, aveam să-l întâlnesc pe poetul academician Nicolae Dabija tocmai într-o altă inimă, de data aceasta a Ţărilor Române, ba încă a Românităţii în întregul ei, la Curtea de Argeş, adică. O întâlnire-festival de literatură gândită sub genericul „Podul de reviste” şi organizată de un alt academician, matematicianul Gheorghe Păun, şi el un creator ambiţios şi împătimit animator de literatură şi artă.
Întâlnirea cu Nicolae Dabija s-a aşezat, preţ de câteva clipe, sub pecetea acelei clipe magice cu care destinul, altminteri prea „economicos” în astfel de întâmplări, te onorează şi te împovărează cu înscrierea lor în Ne-Uitarea prin care îţi vei cerceta propriul Sine: propria Identitate. Şi aşa, două zile câte ni s-au consimţit, am respirat aerul răcoros al zonei, al poeziei româneşti în teritorialitatea limbii miraculos de unitare în latinitatea ei de margine centrată, am răsfoit, în diafana clandestinitate a circumstanţelor, pagini de istorie şi ale Istoriei în filonul Românităţii astfel răscumpărate.
Ştiu că din diverse şi deloc benigne motive, noi, cei de dincoace de Prut, nu (mai) avem disponibilitatea necesară şi obligatorie a unei râvnite şi imperioase solidarităţi cu fraţii de peste Prut. Ba am ajuns chiar să ne simţim iritaţi la chemările lor, încă marcate de o disperare ale cărei determinări, de adâncime dramatică, nu le-am înţeles şi nu le-am asumat, lăsându-le unei risipe vinovate.
Şi în ceasurile colocviale strecurate pe sub cupola timpului ireparabil am putut re-întâlni şi re-trăi la o temperatură sufletească şi spirituală pe care o pierdusem sentimentul acelei fraternităţi pe care o retorică politicianistă a purtat-o, din nefericire, dincolo de un interes şi de o evaluare meritate. Nicolae Dabija – poetul, jurnalistul şi, mai recent, prozatorul formator de opinie – conservă, în simplitatea unui cod comunicaţional şi expresiv nealterat de noile desanturi post-post-moderne, ceva din aura, de comoară, a limbii române ca atribut al fiinţei româneşti.
În elanul său nelipsit de un patetism de esenţă iluministă, în care tresar, seducătoare, idei-sentimente ale Bibliotecii noastre culturale de la şcoliţii ardeleni la voivodalul cărturar Cantemir şi la numiţii şi nenumiţii agenţi testamentari ai acestuia, Nicolae Dabija mi-a conturat, în linii străine de vreo sobrietate patriotardă, figura unei conştiinţe rănite. Fără resentimente, dar cu înflăcărarea unui Bălcescu îndurând, nu mai puţin dramatic, afronturile Istoriei trădate. Şi încă nevindecate. Şi nemântuite.
