După mai bine de aproape două săptămâni de caniculă, greu suportabilă, care a făcut ravagii pe mari perimetre cultivate în Dolj, îndeosebi în câmpia Băileştiului, a plouat de „Sfântul Ilie”, ca şi anul trecut, nu cât ar fi fost nevoie pentru a potoli setea nestinsă a pământului, cât pentru a face aerul respirabil. Luna lui „Cuptor” nu s-a dezminţit, dar parcă s-a întrecut pe sine prin temperaturile ridicate menite să alunge multe speranţe ale producătorilor agricoli, care o scoseseră mulţumitor la cap la cultura grâului. Grâul este o stare de exaltare şi lege nealterată de milenii. Încremenită în aşteptare, marea câmpie a Doljului, aprinsă de fierbinţeală, mai pâlpăia prin insule de verdeaţă a unor lanuri de porumb şi floarea-soarelui, ţinute în viaţă prin neputincioasele sisteme de irigaţie. Orice vară robustă, care merită amintită, trebuie să fie străbătută de câteva ploi, între care şi cea de Sfântul Ilie, cordială cu truditorii pământului. Vara asta, sub teroarea secetei, este mai degrabă semnul unei înfrângeri, datorată unei arşiţe descumpănitoare. Amuţitoare. Vipia a uscat totul şi oamenii pământului aveau halucinaţii când aflau că a mai plouat, într-un loc sau altul, din teritoriu sau în alte părţi ale ţării. Ei trăiesc la alte dimensiuni. Realul e receptat şi trăit după reguli aparte. Vremea, în înţelesul nu de curgere a timpului, ci de fecundaţie a vegetaţiei, exercită asupra multora o influenţă aproape mistică. Ce paradox: cel mai cântat fluviu al Europei, Dunărea traversează Doljul fără să se simtă. Sistemele noastre de irigaţii, despre care se vorbeşte, din când în când în rafale, nu pot potoli arşiţa devastatoare, cum este cea din acest an. A plouat când răbdarea se stinsese. Pământul uscat până la aproape un metru adâncime rămâne tăcut. Toaca lui nu mai sună. Simte acum răcoarea ploii.
