Am intrat deja în era lui post, pe care au anunţat-o, ba chiar profetizat-o, câţiva aventurieri ai gândirii speculative cu câteva decenii în urmă? Întrebarea este nu doar legitimă, dar şi esenţială şi, într-un mod cât de poate de neechivoc, decisivă pentru decriptarea şi, în consecinţă, decantarea viitorului imediat: al lumii, dar şi al individului uman, ca subiect al istoriei. În fapt, în perspectivă strict filosofică, întreaga această provocare îşi are originea în „mănuşa” pe care Friedrich Nietzsche a aruncat-o, la finele veacului trecut, înseşi tradiţiei occidentale de reprezentare, de înţelegere şi de judecare a istoriei, cu civilizaţie şi cultură laolaltă, dar şi cu reverberaţii răscolitoare la nivelul ethosului; occidental, s-a tot reiterat, însă, aşa cum se poate cu precizie constata astăzi, globalizarea a reuşit, într-un timp record, să facă restul, adică să universalizeze un proces pe care nici cei cinci sute de ani ai Imperiului roman şi nici cei o mie de ani de supremaţie a Bizanţului nu l-ar fi putut anticipa. Şi nici măcar visa.
Cineva constata că în lumea de-acum globalizată diversele şi multiplele forme de limbaj vor putea fi înţelese pretutindeni, până a le anihila diferenţele.
Tehnologia este, fireşte, cea care a împlinit această derutantă transformare. Şi „evoluţie”. Ea, considerată de câţiva gânditori apuseni nu mijloc, aşa cum fusese decretată de la Galilei şi Decartes încoace, ci scop: nu (doar) instrument – al ştiinţei pus în slujba cunoaşterii –, ci finalitate, ultimă şi, în plus, „dictatoare”.
Şi oricât de paradoxal pare, ipoteza aceasta e verificabilă cotidian, în bine şi în rău, adică în formele unei interacţiuni universalizate, cu avantajul unei intercomunicări apte să conducă la pacificare şi la soluţii benigne pentru toţi, dar şi cu riscul unor grave dereglări dictate de poziţii de putere şi de interese particularizate în mrejele geopoliticii tot mai sfidătoare. La un prim nivel, comunicarea s-a cristalizat la nivelul codului unei engleze reduse, cum se ştie, la un nivel de redundanţă din care a dispărut sagacitatea, supleţea, farmecul şi ingeniozitatea unei tradiţii seculare începute înainte de Shakespeare şi consolidată de genii literare şi ştiinţifice, ba chiar din arealul credinţei şi al politicii. O întâmplare recentă mi-a confirmat odată în plus această realitate în toată ambiguitatea ei: vreo şaizeci de cărturari din patruzeci de ţări şi de pe toate continentele au comunicat, organizat ori în interludiile cotidiene, aproape exclusiv în engleză. Arabi, indieni, sud-americani, balcanici ori nord-africani, baltici ori spanioli, cu toţii s-au întreţinut în acest idiom devenit, cu bune şi cu rele, codul predilect şi de neevitat al lumii globalizate. Un cod însă reductiv, sărăcit, redundant, şablonizat, în care nu se mai regăseşte aproape nimic din patrimoniul unei limbi ce-a semănat atâtea nestemate în istoria gândirii şi a culturii universale vreme de secole. O aserţiune pe care mi-o împărtăşea, cu un rest istovit de mânie, dar şi cu resemnare, o venerabilă poetă franţuzoaică.
Aşadar, am păşit într-o epocă nouă, insidioasă în bună măsură, căreia i se conferă atributul de… fără barbari: în semnificaţia antică elină şi romană a termenului, adică văduvită de nevorbitori ai idiomului dominant.
Cât despre prefixul acesta utilizat şi uzat, post, el marchează mai degrabă o evoluţie într-un registru la fel de paradoxal: cu un perceptibil gust decadent şi cu o mediocritate a creativităţii. Semnele sunt la îndemână şi în cele mai variate direcţii şi domenii: de la post-modernul cultural la variile forme ale socialului, cu post-comunist, post-socialism, post-istorie şi post-om, cărora li se aliniază fals opoziţional prefixul neo, la fel de ambiguu în retorica sa egal ambiguă.
Într-o astfel de abordare, perspectiva devine mai mult decât o simplă provocare: e un test, înainte de toate, al capacităţii regenerative culturale şi spirituale, cu resuscitarea speranţei unei întoarceri, eterne, cum specula acelaşi Nietzsche, ori, pe linia lui Eliade al nostru, al revizitării, cu asumat scop instructiv, a trecutului, căruia o memorie activată să-i confere urgenţa unui nou început. Fiindcă aproape toţi acei post şi neo nu sunt altceva decât nişte rebuturi reziduale ale unor epoci muribunde. Şi muribunde vreme de secole, pe când mutaţia pe care o trăim acum se dovedeşte de o rapiditate ce include o devălmăşie căreia doar deciziile înţelepte, smulse Istoriei, ca maestra vitae, o poate converti într-o direcţie optimă, unica şansă pentru ca globalizarea să-şi confirme legitimitatea, recte, partea ei benefică.
