Despre Georg Lukács s-au scris și s-au spus, de-a lungul deceniilor prin care filosoful ungur a pășit cu o eleganță nelipsită de ambiguități, multe lucruri proiectate în perspectiva controversei. Mulți teoreticieni, inclusiv antimarxiști, în ciuda unor reproșuri ori chiar a unor rezilieri de concepție, nu i-au negat statura, acceptându-i chiar unele contribuții teoretice, în plan filosofic și, mai ales, estetic, la decantarea unor aspecte delicate ale gândirii contemporane. Căci dacă, spre a ne opri la un singur exemplu, lucrarea sa despre “Istoria și conștiința de clasă”, în pofida portanței asumat marxiste, a fost și rămâne încă un model de analiză și de deschidere teoretică către o problematică ce-a marcat, într-o mare măsură, filosofia secolului trecut, tezele sale despre roman, așa „burghez” cum și-l reprezenta autorul, conservă încă, iarăși în ciuda partis-pris-ului „ideologic”, aserțiuni de care istoricul literar nu poate face abstracție. „Cazul” Lukács, dacă avem și aici un „caz” și dacă ar trebui să-l descifrăm ca atare, angajează însă un alt tip de discurs: format la marea școală a filosofiei și a culturii germane, el a trăit – și cred că puțin dintre cititorii mai mult ori mai puțin ocazionali ai operei sale cunosc acest detaliu – în Ungaria, mai precis la Budapesta, unde și-a încheiat și socotelile cu lumea aceasta. În plus, a fost, chiar mai mult decât alți teoreticieni și gânditori marxiști din arealul fostului „Imperiu Roșu”, nemijlocit implicat în marile și deseori penibilele bătălii din interiorul marxismului devenit când „teatru de război” fratricid, când murdar teren de încercare pentru aventuri decăzute sub nivelul unor abominabile afaceri de tip mafiot. Dubioasă rămâne, au scris unii dintre inamicii săi, perioada dintre 1946 și 1950, în care adeziunea sa la stalinism pare să nu fi cunoscut rezerve, chiar dacă în biografia filosofului există o scrisoare adresată, în 1957 esteticianului italian Cesare Cases, imediat după întoarcerea lui Lukács din exilul de la Cluj, în care însoțise pe Nagy, pedepsiți atunci capii Revoluției înfrânte de intervenția Moscovei, în care autorul ține să-și singularizeze poziția. Se știe, de asemenea, că, deși izolat de Kadar, el a beneficiat de un tratament special, nefiind niciodată pus la index, ba chiar „conservat” în limitele unei convivențe tacite cu regimul, fie aceasta oricât de formală. În lucrarea, publicată spre sfârșitul vieții, „Dincolo de Stalin”, a încercat, în termenii unei pledoarii mai curând de natură teoretică, să-și marcheze distanțarea și, în context, să explice ceva din natura stalinismului ca fenomen și ca experiență istorică. Au rămas însă, mult timp după moartea sa, destule ambiguități și zone obscure, iar aceasta s-a întâmplat și din cauza unui detaliu biografic: unicul document susceptibil să aducă oarecare lumină în relațiile filosofului cu regimul / regimurile staliniste și comuniste din Ungaria și, în general, din Est îl reprezenta un interviu datând din 1971 și care era consecința unui asiduu schimb epistolar între el și șeful comuniștilor unguri de atunci, Janos Kadar; cartea-interviu purta titlu „Testament politic” și, interzisă aproape două decenii, a apărut în ungară în 1990, iar recent a fost publicată doar în Argentina, la Buenos Aires.
Asistăm, lecturând această carte, la un parcurs biografic interferat de locuri comune și de „accidente” ca multe altele din epocă; luând parte la întemeierea partidului comunist ungar, în decembrie 1919, participant direct la Revoluția ungară din același an, condamnat la moarte de guvernul lui Horthy, constrâns apoi la refugiu în Austria și, apoi, în Germania, a avut, până prin 1930 raporturi dintre cele mai proaste cu guvernul lui Bela Kunși cu Stalin; venirea la putere a lui Hitler l-a determinat la un exil voluntar în URSS, unde a rămas până în 1946, când se întoarce la Budapesta și participă direct la implementarea stalinismului; totuși, deschiderile sale spre social-democrația occidentală, ca și perspectiva teoretică mai permisivă prin care filtra tezele materialismului istoric l-au ținut, întâi cu oarecare discreție, apoi fățiș departe de culisele politicii active; acest lucru l-a făcut să se dedice esteticului, pentru ca, în 1956, să se alăture Revoluției, suportând, cum anticipam, o parte dintre consecințe, însă fiind tratat cu o condescendență aparte, izolat și acceptat doar în calitate de „avocat” benevol și nu totdeauna victorios, al unor intelectuali căzuți în dizgrația Puterii ori puși la index.
Disocierile sale de stalinism, de care a fost totuși acuzat de unii detractori din Vest, n-au avut totdeauna nici vigoarea (argumentativă) și nici persuasiunea necesară spre a clarifica raporturi ce-au continuat să alimenteze ambiguitățile. Lukács n-a fost, în perspectivă pragmatică, nici Troțki și nici măcar Djilas: n-a „rupt-o” necondiționat nici cu stalinismul, adică nu mult departe de limitele rupturii „oficiale” a regimurilor comuniste în litera dictată de inițiativa lui Hrușciov, și nici n-a lăsat loc, în opera sa teoretică, vreunei disocieri profunde de marxism. Că nu putea, din rațiuni de „credință” intimă, să o facă, aceasta reprezintă cu siguranță o altă problemă. Certe sunt câteva lucruri pe care, din acea scrisoare expediată esteticianului marxist italian Cases, el le formula în termenii unei poziții asumate pro domo: după revenirea din „exilul românesc”, și-a refuzat „o reconciliere cu realitatea în maniera bătrânului Hegel”, stabilindu-și ca motto o frază împrumutată din Zola și anume: „Adevărul e lent în marșul său și până la urmă nimic nu-l va opri”; cu toate acestea, a acceptat în 1967 să reintre în partidul comunist, pentru a ieși, din nou, în august 1968, imediat după invazia sovietică din Cehoslovacia. Avea să moară la 4 iunie 1971, lucrând retras la definitivarea „Ontologiei ființei sociale”. Echivocurile în legăturile cu multe dintre pozițiile sale nu s-au stins însă și, în ciuda unor „aplauze” ale unor marxiști reciclați din Vest apărute după apariția acestui „Testament politic”, multe din ele par a se potența. Unii comentatori l-au comparat cu Ernst Bloch, marele gânditor marxist, revenit, după război, în Berlinul lui Ulrich și Honecker, dar fugit apoi în Germania de Vest, imediat după ridicarea Zidului. „Fuga” lui Broch ar fi, într-o logică previzibilă, semn al disocierii, rămânerea lui Lukács, lest al unei „slăbiciuni”. Iar aceasta în ciuda aserțiunilor sale repetate că ar fi rămas numai și numai spre a lupta împotriva regimului ungar, dar și pentru libertate și … „democrație socialistă”. Că „democrația socialistă” avea prea puțin în comun cu democrația … burgheză pe care „bătrânul” Lukacs încă se chinuia s-o desfide iarăși e vorba de o altă problemă. Căreia vor trebui, probabil, să-i găsească un răspuns nu atât alți cunoscuți marxiști „răspopiți”, precum un Roger Garaudy, cât mai ales atâția, mai mulți ori mai puțin „popiți”, dintre intelectualii ce-și chinuiesc mințile spre a mai salva-împăca vreunul din idealurile ideologiei marxiste în faza sa de aplicabilitate la o istorie a cărei maladie a fost.
