În Filipine, dinastia Marcos se reîntoarce

Nu au fost alegeri, ci o resurecţie. La alegerile locale şi naţionale, familia ex-dictatorului Ferdinand Marcos, înlăturată de la putere în 1986, a câştigat toate locurile pentru care a candidat. Deşi Partidul Liberal, al preşedintelui Benigo Aquino, şi aliaţii săi au obţinut, fără precedent, majoritatea în cele două Camere. Ferdinand Marcos a fost un bun amic al lui Nicolae Ceauşescu şi nu e lipsit de interes ceea ce încercăm să demonstrăm. La 83 de ani, înzorzonata Imelda Marcos, văduva ex-omului forte al Filipinelor, a fost realeasă în Parlament cu 88% din sufragii, în fieful soţului său, provincia Ilocos Norte, în nordul rural al ţării. Fiica sa, Inee, cea mai ardentă apărătoare a autorităţii tatălui său, a fost aleasă în funcţia de guvernator al provinciei Angelo Barba, iar unul dintre verii ei a fost desemnat vice-guvernator în acelaşi fief. Ferdinand Marcos junior, ales în 2010 în Senat, nu a mai candidat. Dar mama sa, Imelda, visează să îl vadă ales în funcţia supremă, la prezidenţialele din 2016. La 55 de ani, Ferdinand junior, supranumit Bongbong, nu este deloc rău plasat. În 2010, a primit 13 milioane de voturi şi ar putea conta pe sprijinul reţelelor foarte puternice ale mamei sale în centrul ţării şi bastioanele paternale din nord. Imelda Marcos vede numeroase avantaje în alegerea fiului său, notează Alfredo Robles, profesor de studii internaţionale la Universitatea La Salle din Manilla. Reîntoarcerea la putere ar fi o revanşă şi o modalitate de spălare a unui trecut, punându-se capăt tracasării judiciare. Căderea clanului Marcos în 1986 a pus capăt la două decenii de dictatură sângeroasă. În acel an, milioane de filipinezi au ieşit în stradă pentru „revoluţia poporului”, dezgustaţi de corupţia larg răspândită, nepotismul generalizat şi cheltuielile somptuoase. S-a făcut şi un film, „O viaţă periculoasă”, în 1988, (regia lui Robert Marcowitz), în care se prezentau, între altele, colecţia de pantofi şi bijuterii a dansatoarei Imelda Marcos şi teroarea practicată de instituţiile de forţă. Timp de zece ani, ţara a trăit sub legea marţială. Opozanţii au fost hărţuiţi, arestaţi şi ucişi. Punctul fără întoarcere a fost atins în august 1983, atunci când opozantul Benigno Aquino, tatăl actualului preşedinte, a fost asasinat la întoarcerea din exil. După ce Marcos şi familia sa au fugit în Hawaii, filipinezii au descoperit că zeci de miliarde de dolari fuseseră deturnate. Doar patru miliarde au mai fost recuperate. La începutul anului, comisia prezidenţială de anchetă şi-a încetat activitatea, opinând că şansele de a găsi restul miliardelor de dolari sunt extrem de mici. Într-o ţară extrem de săracă, în care 28% din cele 98 de milioane de filipinezi sunt afectaţi, s-au format noi dinastii politice prin voturi cumpărate. Nu memoria scurtă a filipinezilor este avută în vedere. Ci clientelismul electoral. Astfel, postul de primar al capitalei Manilla a fost obţinut de Joseph Estrada, fostul preşedinte al ţării, demis în 2001 pentru corupţie masivă. La 76 de ani, Erap, cum era cunoscut de filipinezi, a putut constata că popularitatea sa este intactă în rândul oamenilor săraci. Alegătorii nu sunt proşti, remarcă Aries Arugay, analist în ştiinţe politice la Universitatea din Filipine. Ei ştiu că Estrada nu a fost singurul politician corupt al ţării. Ei nu au acceptat niciodată faptul că a fost demis din funcţiile sale de elita economico-militară şi clasa mijlocie, devenind victima unei forme de persecuţie în ochii lor. Dar pentru prezidenţialele din 2016, clanul Marcos, precum şi dinastia Estrada, vor trebui să se lupte cu tabăra preşedintelui Benigno Aquino. Acesta se poate lăuda că a adus stabilitate politică şi a semnat un acord de pace istoric cu Frontul islamic de eliberare Moro, cel mai mare front rebel din sudul ţării. Sărăcia însă nu a scăzut. Una din dificultăţile ţărilor în tranziţie este că, în vreme ce oamenii cred că ştiu ce nu mai vor, de fapt foarte puţini dintre ei au o idee clară despre ceea ce vor cu adevărat şi cum pot ajunge acolo. Despre reîntoarcerea familiei Marcos se poate spune doar că nu este insolită. În urmă cu nişte ani, Hugo Benzer Suarez, fost dictator al Boliviei, un paria al lumii civilizate, acuzat de crime, tortură, deportări ale opozanţilor politici, execuţii, a ajuns preşedinte al Boliviei, ales democratic. Sătui de incompetenţa şi lăcomia „democraţilor” care îi urmaseră lui Benzer la putere, bolivienii l-au readus pe dictator în palatul prezidenţial, prin clasicul vot al nemulţumirii. Politica, până la urmă, este ceea ce sunt oamenii care o practică, o slujesc sau se slujesc de ea. Contemplând somnambulismul politic de pe malurile Dâmboviţei, de la noi, pentru care terapia întârzie să apară, nu mai suntem siguri că dacă n-ar fi fost pus la zid, cu o grabă de acum istorică şi ca urmare a unui simulacru de proces, şi, bineînţeles, dacă vârsta l-ar fi ajutat, Nicolae Ceauşescu nu ar fi redevenit preşedinte, de data aceasta prin alegeri libere şi corecte. Aşa cum spunea undeva scriitorul Dorin Tudor, România este o nedumerire cu vedere la deltă şi uneori o tragedie cu ieşire la mare.