Împăratul Constantin cel Mare (306-337) este una dintre personalităţile emblematice ale istoriei universale. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a produs o cotitură însemnată în istoria acestuia, iar prin publicarea Edictului de la Milan, în ianuarie 313, Constantin cel Mare a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul Roman.
Este greu de urmărit evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar începând cu lupta împotriva lui Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), de lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din mai 337, progresul său pe această cale este evident. După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia in hoc signo vinces = prin acest semn vei învinge. În timpul somnului, i s-a arătat Hristos cu semnul crucii, cerându-i să-l pună pe steag ca semn protector în luptă. Că împăratul a fost convins de apariţia Sf. Cruci ne confirmă faptul că pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirmă că a obţinut victoria asupra lui Maxenţiu instinctu divinitas = prin inspiraţie divină. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 313, Constantin publică Edictul de la Milan, prin care creştinismul, din religie interzisă, devine religio licita = religie permisă în imperiu, ba chiar favorizată, după cum arată actele ulterioare ale împăratului. Din 324, când Valeriu Liciniu, cumnatul său, este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic, Constantin va conduce singur vastul Imperiu Roman. Deşi a oferit libertate de exprimare creştinilor, este ştiut că împăratul va primi botezul doar cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337, iar demnitatea supremă păgână de pontifex maximus o va păstra aproape tot timpul domniei, fiindcă aceasta îi dădea dreptul de a supraveghea păgânismul puternic înrădăcinat în imperiu. Politica religioasă a împăratului Constantin este marcată de măsuri luate în favoarea Bisericii: a dat în 313 Edictul de la Milan şi în 325 a convocat Sinodul I Ecumenic la Niceea. Apoi a intervenit în Dreptul penal, anulând pedepse ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. A interzis luptele de gladiatori, a modificat legislaţia referitoare la căsătorie, a pedepsit adulterul, violul, a interzis avortul şi vânzarea copiilor, oferind ajutoare părinţilor săraci. Prin legea din 321, Constantin cel Mare a oficializat ca zi de odihnă în imperiu duminica. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, şi-a sprijinit fiul în toate acţiunile. A dăruit episcopilor ajutor pentru a repara bisericile vechi şi a ridica altele la Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma. La 14 septembrie 335, s-a sfinţit cu mare fast catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis (Învierea), ridicată de Constantin. Împărăteasa Elena a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat imperial Lateranul. Însă, spre marea nemulţumire a episcopilor, Constantin s-a hotărât să părăsească Roma şi să întemeieze o nouă reşedinţă imperială. A ales Bizanţul de pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului, căruia i-a dat numele de Constantinopol = Oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Prin mutarea capitalei în Bizanţ, s-a pus temelia Imperiului Roman de Răsărit, unde episcopii de Constantinopol devin egali în rang cu episcopii Romei, conform hotărârilor Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, din 451. Un alt merit al împăratului Constantin a fost convocarea Sinodului I Ecumenic la Niceea, în 325, pentru a curma tulburarea provocată de erezia lui Arie din Alexandria. Din păcate, susţin istoricii, politica religioasă a lui Constantin cel Mare a avut şi urmări nefaste, Biserica având în persoana sa un ocrotitor, dar şi un stăpân. Succesorii săi la domnie s-au amestecat în problemele religioase, impunându-şi voinţa. Unii au sprijinit anumite erezii, alţii au persecutat şi exilat ierarhi merituoşi. În materie de politică bisericească, istoria nu trece cu vederea nici o greşeală comisă de împăratul Constantin, amintind că după Sinodul I Ecumenic el s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, fapt ce a provocat confuzie în sufletele creştinilor. Cu toate acestea, este general admis că, dintre toţi împăraţii romani, Constantin cel Mare a adus cele mai mari servicii creştinismului, iar convertirea sa a dat un nou curs istoriei universale prin încercarea de a împleti interesele Imperiului Roman cu interesele Bisericii. În luna mai 337, grav bolnav, a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul locului, semiarianul Eusebiu, şi alţi clerici. Curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, a murit şi a fost înmormântat în ctitoria sa din Constantinopol, Biserica “Sfinţii Apostoli”, care a devenit necropola împăraţilor bizantini.
