La 21 mai, Biserica îi prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii.
Sf. Constantin s-a născut din părinţi evlavioşi, Constanţiu Clor şi Elena. În vremea când în toate părţile împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Galia, Spania şi Britania, Constanţiu nu numai că a oprit prigoana împotriva lor, ci, considerându-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea pe creştini la cârmuirea împărăţiei.
După moartea lui Constanţiu, fiul său, Constantin, i-a urmat la tron. Şi s-a întâmplat ca Maxenţiu, împăratul Romei, să pornească război împotriva lui Constantin. Duhovnicul său, episcopul Eusebiu, istoriseşte că înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu, Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu. Ca răspuns la rugăciunea lui, împăratul a văzut ziua strălucind pe cer o cruce luminoasă pe care scria cu litere formate din stele: “Prin acest semn vei învinge”. Iar în noaptea ce a urmat, a văzut în vis pe însuşi Iisus Hristos care îl îndemna să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Şi făcând întocmai, a mers la Roma şi l-a învins pe Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat la Podul Milvius, în anul 312. Convins că doar cu ajutorul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, a putut învinge numeroasa oaste a lui Maxenţiu, în 313, Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan, prin care prigonirea creştinilor a încetat.
Mai târziu, Constantin şi-a mutat capitala de la Roma în Bizanţ. Aici a zidit o nouă Romă creştină, numind-o Constantinopol, după numele său, şi pe care, în anul 330, a adus-o lui Hristos ca rod al credinţei sale. Pe vremea ereziei lui Arie, era mare tulburare în Biserică din cauza învăţăturii acestuia, pentru care Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, ci doar o făptură trimisă să izbăvească omenirea. Atunci, Constantin a hotărât întrunirea Sinodului de la Niceea (325), la care el însuşi a fost de faţă. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au alcătuit cea mai mare parte a Crezului pe care, de atunci, îl rostim şi noi la Sf. Liturghie.
Despre Sf. Împărăteasă Elena ştim că era o fiinţă evlavioasă şi l-a ajutat mult pe fiul ei, care a trimis-o la Ierusalim pentru descoperirea şi înnoirea Locurilor Sfinte. Şi descoperind Golgota, Sf. Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Hristos, Sf. Elena a zidit, cu împărătească dărnicie, Biserica Învierii Domnului şi alte sfinte lăcaşuri. S-a întors la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci şi cuiele cu care Mântuitorul a fost pironit pe cruce.
Nu după multă vreme, în anul 327, împărăteasa Elena s-a mutat la Domnul, iar zece ani mai târziu, în 337, împăratul Constantin a trecut şi el la cele veşnice. Pentru faptele săvârşite în folosul creştinismului, Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, s-au învrednicit a fi trecuţi în rândul sfinţilor şi numiţi “cei întocmai cu Apostolii”.
