Sintagma „lumea în schimbare” circulă de-acum în toate spaţiile gândirii, de la cel politic şi analitic la cel mediatic, probându-se un veritabil truism, ca să nu spun un adevăr comun, fie şi aşa, cum se mai spune nu fără destul simţ ironic, cu… capul spart. Aproape nu există poziţie, dispută între state, grupări, politice ori meta-politice, în care să nu se verifice starea de beligeranţă şi de intoleranţă din care să nu apară proiecţii ale unui viitor neliniştitor inculcând ideea unei catastrofe; ignorând locurile în care catastrofa e deja în act (în Irak, în Siria, în Libia) şi care i-a determinat pe mulţi dintre protagoniştii de vârf al acestei lumi în derivă să vorbească deja de un… al treilea război mondial.
Deriva, într-un fel halucinantă oricât de disimulată a rămas sub flamurile propagandistice ale unei „păci eterne” (ca să facem referire la un gând conceptual al lui Tata Kant), pare să se fi conturat încă din aranjamentele celor doi actanţi mondiali, Gorbaciov şi Reagan, decretând sfârşitul Războiului Rece, fiecare înţelegând cu siguranţă altceva decât celălalt şi, prin urmare, fiecare taxat de verdictul Istoriei într-o opoziţie cel puţin descumpănitoare.
Între timp, globalizarea, pe punctul de a-şi începe stagiatura în forme diverse şi pe alocuri nelipsite de perfidie, şi-a continuat cu aplomb extinderea, lovind nemilos în status-quo-ul geografic şi istoric al umanităţii milenare.
Un proces de „omogenizare” pe care – cine-şi mai aduce aminte – regimuri autocrate precum cel al lui Ceauşescu tentaseră să-l impună ca statut organic al unei societăţi în care, prin anularea oricărei pretenţii de subiect individual, trebuia să se ajungă la o turmă de egali în totul, inclusiv ori mai ales în supuşenie şi chiar în… prostie.
Sosirea, la Casa Albă, a unui preşedinte asimilabil mai degrabă prototipului de „Capo” (încă nu „di tutti i capi”, ca în tradiţia mafiotică!), Donald Trump, cu un discurs „anti-global” îmbibat naţionalist, în forma sa ultra-americană, pare a suspenda şi disputa pentru o supremaţie unică, de tipul „Jandarmului Unic”. Şi tocmai din direcţia acestei dispute şi pretenţii în parte deja verificate în cazuistica intervenţiilor armate din Golf şi, în general, din Orientul Mijlociu scena politică mondială s-a reaprins, cu puncte focare diverse şi mai ales mai mult ori mai puţin previzionate.
Mai întâi, au survenit în peisaj tipologii noi de Şefi, gen Vladimir Putin, recrutat din lumea până mai de curând subterană a sistemelor de spionaj, alias kaghebist, însă fără vreo apetenţă de extracţie bolşevică, aşa cum încă se mai crede, mai ales pe la noi.
Un tip de „Ţar” re şi auto-inventat, un fabricant de oligarhi şi, într-un fel mai subtil, el însuşi unul dintre ei, un nostalgic al unui mare imperiu, cel rusesc, substituind, într-o marjă de strategie cinică, celălalt Imperiu, Sovietic, conştient că, în noua lume globalizată, acesta ar fi cu neputinţă.
Nu departe de el, peste o mare care, spre deosebire de Mediterana, n-a fost niciodată un Mare Nostrum, nici măcar romană, un sultan, la rându-i re- şi autoinventat, Erdogan, şi-a reactivat şi el
mult mai puţin subtil şi ceva mai încrâncenat, un vis nostalgic al unei măreţe şi demult defuncte împărăţii. Pentru el, mult mai gregar şi imprevizibil în decizii, un aventurier din tagma sultanilor de pe la începuturile Evului Mediu, spectrul imperial al unei Turcii Mari pare deja asumat, ba chiar declarat.
Cel puţin în termenii unei intervenţii recente, de această dată cu adresă precisă spre conaţionalii săi aclimatizaţi şi chiar naturalizaţi în Germania şi în Olanda, în general în Occident, cărora le-a cerut în termeni neechivoci să-şi sporească fiecare familia. El a declarat la un miting în favoarea referendumului ce-i va aduce statutul constituţional de Sultan: „Fac de aici un apel la fraţii mei din Europa: să trăiţi în cele mai fastuoase cartiere. Să vă cumpăraţi cele mai bune automobile. Să vă luaţi în cele mai luxoase case. Nu faceţi trei copii, ci cinci. Fiindcă voi sunteţi viitorul Europei. Acesta va fi cel mai bun răspuns la nedreptatea ce v-a fost făcută”.
Ce-ar mai fi de adăugat? E vorba oare doar de o „cucerire” din interior a Europei? Posibil că un astfel de raţionament nu e de exclus în totalitate. La urma urmei în Occident trăiesc azi milioane de conaţionali – chiar dacă nu toţi sunt „fraţi” ai săi – ai lui Erdogan. Iar arma secretă pe care o are la îndemână e una alarmant de puternică. Şi de haină: denunţarea pactului cu UE de-acum un an care vizează blocarea milioanelor de imigranţi prezenţi ori virtuali în Turcia şi, aşa cum ameninţa Suleyman (alt omonim de rezonanţă „otomană!) Soylu, ministrul de interne şi un supus al lui Erdogan, aruncarea peste graniţă, spre Occident, a cel puţin 15 mii de refugiaţi pe lună.
Iar aceasta n-ar fi decât o parte a unui plan mult mai diabolic, pe lângă aranjamentele cu Putin şi, mai nou, cu Iranul, ale căror consecinţe, în Nordul Irakului şi mai ales în toată Siria sunt suficiente spre a genera anxietăţi şi chiar temeri în sânul unei Europe a cărei agendă e din ce în ce mai firavă şi mai inconsistentă.
Căci cine poate nega ipoteza că, autarhic şi despotic, cum deja s-a dovedit, viitorul Preşedinte stăpân pe întreaga Putere într-o Turcie în parte aruncată după gratii, nu se gândeşte deja, sub oblăduirea unui Allah făcut mai intransigent decât va fi fost, nu va detona cine ştie ce mişcare de sorginte „imperialistă”? Cu ori fără concursul – deşi mai curând ipoteza e afirmativă – noului său amic, Putin, el însuşi marcat de un revanşism nu mai puţin „imperial”.
Şi nouă, „vlahilor” nedezmeticiţi dintr-o inerţie greu pardonabilă, ce ne-ar rămâne? Nici măcar avertismentul profetic al Poetului: de a ne ţine locului şi de a rămâne aşa cum suntem. Ori măcar cum am fost.
