Nici NATO, nici UE! Interesant, nu? Franţa a refuzat categoric intervenţia NATO în raidurile imediate şi urgente în Libia, estimând că acestea ar constitui un semnal foarte prost pentru ţările arabe. De altfel, secretarul general al NATO, Andres Fogh Rasmussen, nu a fost prezent, sâmbătă, la summit-ul de la Paris. Uniunea Europeană şi SUA au susţinut public că Muammar Gaddafi trebuie să plece de îndată, sistemul său politic nu este reformabil şi nici o tranziţie nu va putea avea loc cât timp conservă puterea politică, economică şi militară. Libia a fost suspendată din Liga Arabă, o decizie rară pentru a nu fi luată în seamă. Şi atunci de ce Franţa s-a autopoziţionat în prima linie a operaţiunilor? În urma summit-ului, care a prefaţat debutul operaţiunilor militare în Libia, un comunicat de presă preciza că „contribuţia” ţărilor care au acceptat participarea „este diferită”. „Noi salutăm adoptarea rezoluţiei 973 a Consiliului de Securitate al ONU”, au precizat participanţii. „Suntem determinaţi să acţionăm colectiv şi decisiv pentru a da efect deplin acestei decizii”. Dacă marile puteri sunt unanim de acord asupra necesităţii de a se pune capăt violenţelor în Libia, unele sunt mai angajate decât altele. Rezoluţia 973 a Naţiunilor Unite a avut ca obiectiv protecţia civililor. Dar, imediat a fost anunţată, de la Tripoli, „încetarea focului”, ceea ce anula teoretic legitimitatea intervenţiei militare. Există îndoieli că preşedintele Nicolas Sarkozy are o viziune clară asupra insurgenţilor. După mai mult de 40 de ani de putere absolută, deţinută de clanul Gaddafi, peisajul politic libian este în ruină şi Consiliul Naţional de Tranziţie din Benghazi este doar un sanctuar al
insurgenţilor. Şi atât. Motivul real al adversităţii exacerbate a lui Nicolas Sarkozy faţă de Muammar Gaddafi începe, în 2007, cu eliberarea celor 6 asistente medicale bulgare şi a medicului palestinian, învinuiţi de inocularea virusului HIV la 436 copii libieni, la începutul mandatului de preşedinte al Franţei, când fosta primă doamnă Cecilia s-a deplasat personal la Tripoli, în urma unor tratative prelungite ale Palatului Elysee, cu serviciile secrete libiene, purtate de actualul ministru de Interne, Claude Gueant, pe atunci consilier prezidenţial. „Mais alors, Gaddafi aurait perdu toute chance d’effectuer sur la scene internationale de retour dont il reve. Il avait besoin de cette Operation Cecilia” (Carnetes intimes de Nicolas Sarkozy – Christine Clerc – Ed. NiL, Paris 2009). Pe 13 decembrie 2007, Gaddafi şi Sarkozy au din nou un schimb tăios de replici, chiar la Paris, după ce Ghidul libian „l-a ridiculizat” pe preşedintele francez, conform propriei mărturisiri. „Este clar că Franţa are rolul de leadership al acţiunii militare în spaţiul aerian libian”, a recunoscut premierul belgian Yves Leterme. Parisul s-a aflat la originea mobilizării diplomatice şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy a anunţat singur, sâmbătă, lansarea operaţiunii militare. Peste 20 de avioane franceze s-au instalat în spaţiul aerian libian, potrivit Ministerului Apărării, iar portavionul Charles de Gaulle şi două fregate de apărare aeriană au fost aduse în apele teritoriale ale Libiei. Interesantă este nota discordată a Germaniei, una dintre cele trei mari puteri, care s-a abţinut la votul din Consiliul de Securitate al ONU, şi nu va lua parte la operaţiuni, după cum a declarat Angela Merkel.
„Noi suntem unanim de acord asupra necesităţii de a pune capăt acestui război. Rezoluţia trebuie aplicată”. Berlinul a trebuit să-şi asume „responsabilităţi suplimentare în Afganistan” şi pentru o intervenţie militară ar fi avut nevoie de aprobarea parlamentului. În plus, cancelarul german se confruntă cu o turbulenţă politică serioasă şi cu delicate alegeri locale. Se poate aprecia că ar putea fi vorba de o lipsă de solidaritate, chiar de maturitate, mai ales că Germania traversează o fastă perioadă economică. Dacă nu mai mult, fiindcă inclusiv poziţia SUA, care susţin această operaţiune, nu este, pentru moment, clar definită. Secretarul de stat Hillary Clinton a afirmat că acordul de încetare a focului trebuie pus în aplicare în Libia, dar nu a precizat ce intenţionează Washingtonul. La fel ca şi Barack Obama, a reiterat că forţele armate americane vor participa la „o acţiune limitată contra Libiei, în susţinerea efortului internaţional de a proteja civilii libieni”. „SUA nu poate rămâne cu braţele încrucişate când un tiran declară că nu va avea milă”. (MIRCEA CANŢĂR)