Dacă nu ştim mai deloc ce soartă va avea USL-ul dâmboviţean până luni când expiră ultimatumul lui Crin Antonescu şi al peneliştilor săi, ştim însă cu siguranţă că în aceeaşi zi, la Roma, noul premier, Matteo Renzi, îşi va prezenta executivul şi programul, mai întâi Preşedintelui Napolitano, apoi în plenul Parlamentului. Zece zile, aşadar, i-au trebuit tânărului primar al Florenţei să parcurgă, pas cu pas, într-un ritm alert, deloc uşor, întregul parcurs constituţional şi nelipsit de controverse şi de dezbateri mai mult decât aprinse.
Ce se va întâmpla în Italia în noul context politic în care dimensiunea europeană a dezbaterii îşi are un rol major – şi chiar particular, de vreme ce Italia preia la 1 iulie conducerea semestrială a CE – ţine de o perspectivă în care rolul determinant are dimensiunea unui pariu.
Însă în toată criza – o vânzoleală cu multe similitudini din politica românească – mi se pare că s-a trecut prea uşor peste modul cu adevărat exemplar în care predecesorul lui Matteo Renzi a ales să răspundă şi să acţioneze la provocatoarea, pe alocuri perfidă, la care l-au supus proprii săi colegi de partid.
Înlăturat, prin sufragiu unei întruniri nocturne a noului for al democraţilor fără a fi figurat ca punct al ordinei de zi, Enrico Letta, şi-a anunţat demisia cu câteva minute înaintea votului colegilor săi: un gest oarecum atipic, în măsura în care fusese consiliat să participe la reuniunea respectivă pentru eventuale clarificări. A refuzat cu fermitate, după cum s-a retras, fără vreo intenţie provocatoare, din întregul parcurs politic ce-a urmat. N-a comentat, a evitat orice ieşire în public (cu excepţia prezenţei la sediul Guvernului şi la depunerea mandatului la Preşedinţie, dar şi a unei plimbări, la pas, pe străzile Romei, de mână cu fiul său). N-au lipsit speculaţiile privind cooptarea sa în noua echipa a Executivului, însă şi în acest caz s-a ţinut departe de orice tentaţie.
Tânăr şi el, cu doar câţiva ani mai matur decât succesorul său, Enrico Letta a reuşit, în doar zece luni de guvernare, ceea ce puţini dintre înaintaşii săi nici n-au îndrăznit să viseze în întregi legislaturi: o recredibilizare a Italiei, prin stabilizarea economică în faza cea mai delicată a crizei economice şi financiare, o coabitare, mai întâi cu adversarii tradiţionali ai lui Berlusconi, apoi cu moderaţii deprinşi din tabăra acestuia din urmă, a propus, în două reprize, documente programatice de anvergură, inclusiv cele de natură constituţională etc. etc.
Ce-a reprezentat el, în aceste aproape 300 de zile la cârma unui guvern născut într-un context extrem de precar, s-a putut verifica şi în gestul – destul de rar şi chiar neprotocolar – celor mai importanţi politicieni din lume, de a-i telefona ori a-i trimite telegrame de felicitare şi, deci, de profundă şi sinceră apreciere pentru ceea ce a făcut şi a însemnat acasă şi în afară, de la Barak Obama la Angela Merkel, de la François Hollande la David Cameron.
Rareori, repet, mi-a fost dat să constat un act de o demnitate fără cusur al unui politician căruia nicio ambiţie, nicio urmă de orgoliu, semne atât de frecvente în adn-ul politicienilor de azi, mai ales al celor tineri, precum acela oficiat de Enrico Letta.
Cu siguranţă – iar zvonurile nu lipsesc în Italia şi în afară -, departe de a se fi încheiat, cariera sa politică va continua, poate pe măsura calităţilor recunoscute. Se preconizează – şi se pariază deja – pe însărcinări la nivelul instanţelor europene, dar şi al celor internaţionale. Însă, din spatele cortinei pe care singur şi-a lăsat-o nu răzbate nimic: nici măcar un semn, oricât de firav, al unei tristeţi, în fapt, absolut fireşti, de vreme ce spectrul resemnării nu pare a-i fi propriu.
Letta e, în acest moment, adevăratul Cavaler al politicii. Şi nu numai al celei din Italia, încă rănită de un altul, auto-desemnat, cu un orgoliu psihiatric, Il Cavaliere.
