Amintiri sincere. I se spunea „nea Tică”

0
282

Cea mai mare performanţă fotbalistică a Craiovei, o ştiu şi copii, este legată indisolubil de numele antrenorului Constantin Oţet, plecat dintre noi cu 15 ani în urmă. Avea 60 de ani. S-a scris mult despre Constantin Oţet, întotdeauna favorabil, altminteri un om cumsecade şi rezonabil tehnician, căruia norocul nu i-a surâs decât rareori, şi niciodată până la capăt. Fiindcă accederea Craiovei în finala Cupei UEFA – ediţia 1982-1983 – ar fi însemnat enorm pentru fotbalul craiovean şi pentru cartea sa de vizită. Chestiune de destin, motiv pentru care numele sârbului Zoran Filipovici, aflat sub culorile lusitanilor de la Benfica Lisabona, care mai marcase contra Craiovei (17 septembrie 1975), pe când se afla la Steaua Roşie Belgrad, încă nu l-am uitat. Ceea ce invită la reflectare, când pomenim cu evlavie numele lui Constantin Oţet este altceva: nicăieri în ţară, unde a mai antrenat – Poli Iaşi, FC Olt, Jiul Petroşani – sau reîntors la Craiova, marea performanţă nu i-a mai surâs în nici o împrejurare. Şi o să ne referim la două partide, în ediţii diferite ale Cupei UEFA, cu Hajduk Split (1-0; 0-1, d.l. ped.) şi Deportivo Chaves (3-2; 1-2), cu „nea Tică” pe banca tehnică a Craiovei. Ambele calificări s-au pierdut „la mustaţă”, după executarea loviturilor de pedeapsă cu croaţii, şi, pentru numărul mai mare de goluri înscrise în deplasare de către Chaves. Acolo unde Gheorghuiţă Geolgău a scăpat „singur-singurel” de la centrul terenului şi nu a izbutit golul izbăvitor, cel realizat de Ghiţă, în minutul 83, fiind insuficient. Promovarea celor de la „Constructorul” Craiova în Divizia B şi o performanţă cu Al-Nasr (Arabia Saudită) în Cupa Campionilor Golfului, cu nea Tică secundul lui Ilie Balaci, au constituit doar „mici împliniri” la o carieră realmente promiţătoare, supusă cenzurii justiţiei imanente. A fost lângă Ion Oblemenco (principal), în 1981, când Craiova a câştigat campionatul, aşa cum fusese lângă Florin Halagian (1978), când FC Argeş realizase aceeaşi performanţă. A rămas „enigmatică”, cel puţin, schimbarea lui Constantin Oţet şi Nicolae Ivan, la 12 martie 1984, de la conducerea tehnică a echipei din Bănie, fără nici o explicaţie raţională, din partea primului secretar al Doljului de la acea vreme, Ion Radu, paradoxal după o victorie categorică împotriva Sportului Studenţesc, şi aducerea lui Mircea Rădulescu. Era un mesaj, de fapt politic, că deja Craiova, prin spiritul ei inegalabil, „unul de comando”, deranja nu Capitala, ci noii veleitari din rândul aristocraţiei comuniste, care avea să se scufunde cinci ani mai târziu. De fapt, cu Hajduk Split, a fost o adevărată poveste. Craiova câştigase „Cupa României” şi trebuia să evolueze în Cupa Cupelor. Dar, fiindcă finala s-a disputat la 6 iulie, şi nu la 30 iunie, data limită înscrierii echipelor în această competiţie, prostia FRF a făcut să nu avem reprezentare în C2. Craiova calificase România la Euro 84, numele lui Gheorghiţă Georgău fiind fredonat de-a dreptul de o ţară întreagă, deci Craiova trebuia să fie dezintegrată. Străin de orice compromis, adeversar neînduplecat al oricărui aranjament, oltean de Mehedinţi, „nea Tică” trebuia să plătească. Şi a plătit. După 1990, când a dorit să se întoarcă în lumea academică, la noua Facultate de Educaţie Fizică şi Sport, din Craiova, fusese asistent după absolvirea studiilor superiore, i s-a închis uşa în nas de către „vechii prieteni” care au deplâns moartea lui. Şi, ca o ironie a sorţii, antrenorul de care m-am simţit realmente apropiat ca gazetar, este cel care, preluând echipa de tineret a Craiovei de la Gică Nuţescu, la al doilea sau al treilea antrenament, mi-a spus, fără emfază, „că nu are nevoie de serviciile mele ca jucător”, provocându-mi o amărăciune firească vârstei, aşa că, pentru un campionat, am cunoscut Divizia C, Autorapid Craiova, cu lumea ei de-a dreptul fabuloasă. La prima reîntâlnire, prilejuită de un joc de verificare, în pauza de iarnă, între Autorapid şi echipa de tineret pe care o antrena, i-am dat prilejul să mă dojenească. Şi n-a fost pentru ultima oară. Sinceritatea nu-i o valoare absolută. Ea poate fi vanitoasă, ipocrită, pe scurt imorală. A alege clipa sincerităţii, sau a confesiunii devine uneori obligaţie morală. Constantin Oţet a fost un om al cetăţii. Şi nu merită uitat.