Mihai Anghel: Ceasul al 12-lea pentru cadastrarea terenurilor agricole şi reglementarea pieţei pământurilor

0
66

 Interviu realizat de MIRCEA CANŢĂR şi MARGA BULUGEAN  

Mihai Anghel

Mihai Anghel, proprietarul Cerealcom Dolj şi Domeniului Coroanei Segarcea, contează în orice top 10 al marilor producători de cereale şi plante tehnice din România. Lucrează în regim intensiv, de înalt randament la unitatea de suprafaţă, 25.000 de hectare, şi satisface în covârşitoare măsură grijile zilnice a 8.000 de arendatori. A promovat, cu consecvenţă, ultimele tehnologii specifice fiecărei culturi agricole, stăruie nespus în rigoarea aplicării acestora, dispune de o dotare mecanică ultraperformantă şi, peste toate, de specialişti de excepţie. Selectaţi şi formaţi în timp, în spiritul disciplinei şi rigorii desăvârşite. Productivitatea muncii este cam de 500 de hectare pe un mecanizator. O altă realitate este aceea că a redat cu autentică faimă vinurilor Domeniul Segarcea, premiate pe la toate concursurilor de anvergură la care sunt prezentate, şi de dată recentă vestea a venit de la cel mai valoros degustător de vinuri din lume, Robert Parker (SUA), care a comunicat conducerii Domeniului Coroanei punctajele acordate la câteva sortimente prezentate. Cu toate acestea, Mihai Anghel pare deplin preocupat în discuţiile despre agricultură în special de soarta pământului. Deloc întâmplător: în curând, de la 1 ianuarie 2014, se va da liber pentru străini la cumpărarea terenurilor agricole, adică vor înceta restricţiile în privinţa cumpărării terenurilor de non-rezidenţi. De la Bruxelles, Comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, enumerând problemele structurale din agricultura României, care trebuie rezolvate, menţionează şi el, între altele, organizarea şi asocierea fermierilor, dar şi comasarea terenurilor fărâmiţate. Numai că acelaşi comisar european înaintase nu de mult Comisiei Europene propunerea de plafonare a plăţilor directe către marile exploataţii la 300.000 de euro, când acestea au capacitatea de a investi în sisteme de depozitare, în sisteme de irigaţii şi de a face, cum se spune, agricultură autentică. Plata la hectar se menţine, aşa cum ştim, la acelaşi nivel mediu de 120-140 de euro ca şi pentru toţi ceilalţi. În esenţă, provocările existente, între care consolidarea urgentă a exploataţiilor agricole şi intercondiţionarea cu alte demersuri, la care Mihai Anghel face referire expresă, în discuţia avută, ne-au călăuzit într-un dialog incitant.   

 

„Ceea ce nu băgăm în seamă este chiar pământul”

–       Să discutăm astăzi câte ceva despre agricultura românească, în general, şi  despre cum face Mihai Anghel agricultură. Cu ce ar trebui să începem?

–       Astăzi ar trebui să vorbim care sunt într-adevăr problemele esenţiale ale agriculturii. Nu îmi place să vorbesc despre mine, dar o să vă spun câteva lucruri. Lucrăm vreo 25.000 de hectare cu 50 de oameni, puteţi să-i vedeţi acum în ateliere. Asta înseamnă un om la 500 de hectare. Aşa ceva nu găsiţi în toată Europa. Nu în toată România, ci în toată Europa, unde media este undeva la 50- 60 de hectare, dacă vorbim despre cultura de cereale, pe un om. Şi asta datorită faptului că noi am comasat terenurile şi am aplicat o altă abordare a tehnologiei agricole, pentru fiecare cultură în parte.

–       Aceasta ar fi reţeta în atingerea performanţelor mult dorite?

–       Este o reţetă… dacă lucrăm aceste 25.000 de hectare, deşi acest lucru se poate coborî la nivelul minim al unei exploataţii agricole, care poate fi dată în jos până la suprafaţa de 2.500 de hectare sau minimum 1.250 de hectare. Adică suprafeţe agricole cerealiere care pot fi rentabile şi, implicit, competitive. Nu ceea ce „bântuie ăştia”… 10 hectare, 100 de hectare. Deci, noi singurul lucru pe care l-am avea şi nu îl luăm în seamă cât trebuie este chiar pământul. În rest, nu avem acces ieftin la finanţare, nu avem acelaşi preţ la motorină, nu cumpărăm cu aceeaşi sumă de bani tehnologia. Ceea ce procurăm noi este cu dobânzi peste dobânzi. Plătim totul mai scump, în preţul efectiv al tehnologiei. Singurul lucru pe care l-am avea la dispoziţie ar fi aceste suprafeţe de pământ fertil, pe care am putea să le organizăm, astfel încât să aplicăm o tehnologie performantă, care se practică în lume, pe suprafeţe mari. Asta ar contrabalansa toate acele facilităţi pe care europenii le au şi noi nu le avem.

–       Când vorbiţi de organizare vă referiţi la comasarea terenurilor?

–       Bineînţeles, pământul pus laolaltă. Asta este esenţial. Nu poţi să lucrezi la cereale pe 10 hectare şi să mai fii şi profitabil…

–       Care ar fi soluţia? Există un proiect, o strategie care să fie supusă unei dezbateri?

–       Aici sunt mai mulţi paşi de făcut. În primul rând, valoarea pământului în România este cea mai mică, de fapt ca nicăieri în Europa. La noi se vinde un hectar cu 1.000-1.500 de euro şi ăsta este preţul actual. Că dacă ne uităm în spate, prin 2000 sau 2003, pământul nici nu avea preţ. Dacă el nu are preţ înseamnă că nu valorează. După 2000, pământul a început să se vândă cu 100 de mărci hectarul şi a ajuns acum la această valoare de 1.000-1.500 de euro, care este infimă comparativ cu preţurile din Ungaria, Polonia, unde terenurile agricole ajung la 7.000 sau până la 9.000 euro pe hectar. Pentru că pământul a devenit tranzacţionabil în aceste ţări. Un lucru care nu este tranzacţionabil nu poate fi vândut. Deci, nu poţi să obţii un preţ bun pe ceva dacă acel ceva nu este tranzacţionabil. Ani de-a rândul nu a văzut nimeni că în ţara asta nu este făcută cadastrarea terenurilor şi că acest aspect este un lucru fundamental ca să faci  pământul  tranzacţionabil. Deci primul pas ar fi cadastrarea de urgenţă a tuturor pământurilor agricole din România. Şi asta cred că ar fi trebuit să fie o sarcină a statului român. Prioritate zero! Trebuie să vezi şi tu ca stat pe ce eşti stăpân.

De ce pământul nostru este mai ieftin decât cel din Polonia?

–       Ce urmează după cadastrare, ce paşi ar mai trebui făcuţi ca să intrăm într-o deplină normalitate?

–       Odată ce faci cadastrarea şi deţii cărţile funciare pentru toate suprafeţele de pământ, faci deja pământul tranzacţionabil. Adică, deja se poate vinde. Din momentul în care se poate vinde un bun, poţi să treci la organizarea pieţei. Deci, trecem la al doilea pas: organizarea pieţei funciare. Este nevoie de un pachet de legi şi de măsuri care să reglementeze o anumită piaţă, adică piaţa pământurilor. Ca să fie o piaţă trebuie să fie un vânzător care să aibă un bun comericializabil şi, uite, făcurăm pământul comercializabil, adică, tranzacţionabil. Pentru că noi în acest moment nu avem nici un vânzător. Deoarece, din cauza preţului foarte mic al pământurilor, potenţialii vânzători, adică proprietarii, nu vând pământul. Când nu se vând lucrurile?! Când preţurile sunt exorbitante şi nu prezintă nici un interes să investeşti sau când sunt extrem de scăzute şi atunci vânzătorul nu vinde pământul. Dacă preţurile ar fi aduse la limitele normale, piaţa ar deveni fluentă şi vânzătorul ar fi dispus să vândă. Dacă aţi avea un hectar de pământ sau 10 hectare şi aţi şti că poţi să încasezi 10.000 de euro sau 100.000 de euro, altfel ar sta treaba. Atunci aţi fi dispuşi să vindeţi şi să investiţi banii în altceva, în ceea ce ştiţi să faceţi mai bine.

–       Ar exista şi un beneficiu direct sau indirect asupra bugetului de stat?

–       Extrapolaţi acest calcul la nivel naţional, unde sunt nu ştiu câte milioane de hectare. Nu mai vorbim de impozitele şi taxele aferente. Una este să încasezi, ca stat, o taxă pentru o vânzarea-cumpărarea  unui hectar şi alta este să încasezi o taxă pentru vânzarea a zece hectare de teren. Adică, ar fi surse necuantificate la  bugetul de stat care ar putea fi folosite. Uite un calcul simplu. Unu vrea să vândă, celălalt vrea să cumpere, dar nu are bani, pentru că nu are cu ce garanta  ca să obţină un împrumut şi atunci trebuie creat un fond de garantare al fondului funciar. Iei băncile la rând şi le informezi că pământul a început să aibă valoare, că nu mai este ca înainte. Şi atunci ai crea pârghii. Pe de o parte, poţi să garantezi creditul chiar cu pământul, un fond de garantare a creditului funciar la care să vină statul cu bani, apoi toţi deţinătorii de proprietăţi funciare să participe la fondul ăsta cu câte puţinel în fiecare an.

–       Aţi încercat să prezentaţi acest proiect de revigorare a celei mai importante ramuri a economiei şi a autorităţilor? Cine trebuie să cunoască parcurgerea acestor paşi şi să treacă imediat la implementarea lor? Credeţi că vor lua în seamă sugestia dumneavoastră, de-a dreptul vitală în acest moment?

–       Nu ştiu dacă ceea ce spun eu se ştie sau nu se ştie. Pe lângă nepricepere este şi lipsa de interes. Fie că este din interior, fie că este din afara ţării. Cine credeţi că are interesul din afara ţării să creeze o piaţă funciară corespunzătoare, care să ducă preţul pământului la un nivel corespunzător?! De fapt, noi deţinem cel mai fertil pământ din Europa. Dar el este subevaluat comparativ cu cel din Polonia. Pe cel din Polonia nici nu poţi să cultivi tot ce ai vrea. Aici se cultivă tot ce doreşti, mai puţin portocale şi lămâi. Deci, ce interese ar avea alţii, ca la noi valoarea pământului să fie la nivelul real? Deşi lucrul acesta i-ar ajuta pe toţi. Aşa, într-o primă fază, când vor auzi toţi aşa-zişii fermieri că eu zic că preţul este mic la pământ şi că ar trebui să fie de zece ori mai mare, o să spună că am înnebunit, dar asta pe termen lung este în favoarea oamenilor. Odată ce preţul la pământ este ridicat, cei care au terenurile în arendă o să fie protejaţi de milioanele de europeni care vor veni din 2014 să le cumpere. Sau o să se limiteze ăia care pot să cumpere terenul respectiv şi atunci chiar arenda lor va fi pe termen lung, se vor plăti oamenii corespunzător. Va fi un lucru normal. Banii vor intra spre dezvoltare. Trebuie ridicat preţul pământului acolo unde îi este locul.

–       Cât de mult ajută fondurile europene dezvoltarea agriculturii  româneşti?

–       Tot auzim de vreo 12 ani: atrageţi fonduri europene, atrageţi fonduri europene! Aceasta a fost prioritatea numărul unu a tuturor. Că nu s-au atras atât cât s-a dorit asta e altceva. În primul rând, noi nu atragem fonduri europene. Aceste fonduri sunt atrase  doar de europeni. Noi atragem tehnologie. În cazul în care tu faci un proiect din acesta european, tu prima dată nu atragi fonduri europene, tu pui banii tăi, te îndatorezi pe la bănci, plăteşti utilajul ălă, îţi vine utilajul şi după aceea poţi să primeşti o parte din banii europeni, până la 50% din valoarea proiectului. Dacă stai să analizezi valoarea utilajelor din 2000, înainte de accesarea fondurilor europene, şi faci o comparaţie cu valoarea actuală a acestora din 2013, o să constaţi cu mare stupoare că un tractor, înainte de obţinerea fondurilor europene, se vindea cu 100 de lei, ca să dau un exemplu, iar acum, cu fondurile europene,acelaşi tractor îl cumperi cu cel puţin 200-250 de lei. Deci eu primesc jumătate din ce? Jumătate din ceea ce au scumpit ei la tehnologie! Adică eu îi plătesc tot preţul acela. Ca să concluzionăm: noi nu atragem fonduri europene, noi atragem tehnologie europeană. Fondurile europene nu sunt pentru dezvoltarea agriculturii în România. Este o modalitate de subvenţionare a agriculturii occidentale, pentru că de acolo cumpărăm utilajele. Noi nu avem de unde să cumpărăm de aici. Un fier de plug dacă avem nevoie trebuie să-l aducem de unde nu te aştepţi.

Producţia de cereale, legume,  fructe, chiar şi de carne n-a crescut sensibil în ultimele două decenii

–       Putem să vorbim de o involuţie în ceea ce priveşte producţia de cereale, de legume, de fructe sau chiar de carne?

–       Iniţial, a fost programul de preaderare SAPARD, care a debutat în 2002 şi a ţinut până în 2007. Acestea erau fonduri de preaderare, iar din 2007 până în 2013 este FADR-ul. Tot atragem de vreo 12 ani fonduri europene şi nu se vede nimic concret. Nu am văzut să fi crescut producţia aşa de mult încât să nu mai avem pe unde să o depozităm. Deci, este evident că atragerea fondurilor europene nu rezolvă problema dezvoltării agriculturii din România. Care a fost dinamica agriculturii în ultimele două decenii, de la Ceauşescu încoace? Dacă vreţi să analizaţi cum a evoluat producţia de cereale în ultimii 23 de ani o să constataţi că nu a evoluat. Uitaţi-vă cum a involuat producţia de carne din 2000. Mai uitaţi-vă cum a involuat producţia de fructe. Şi asta demonstrează că fondurile europene nu rezolvă aceste probleme. Poate atragerea de tehnologie este un lucru necesar, dar nu suficient.

–       Dar totuşi de ce în statele Uniunii Europene atragerea de fonduri a avut un impact pozitiv şi la noi nu se resimte mai nimic?

–       Fondurile europene în această perioadă nu au urmat o normalitate. Adică, prima dată să rezolvi producţia pe toate laturile şi apoi, după ce dezvolţi producţia primară, să treci la procesarea acesteia, care dezvoltă şi industria pe orizontală, pentru că odată cu procesarea se dezvoltă şi industria pe orizontală. Începe să mai apară unul care să producă un şurub pentru un tractor, unul care să facă o piuliţă pentru tractor şi altul care să facă foarfeci de vie, că au început să le aducă şi pe astea de prin Elveţia. Am dat bani pentru complexe de creşterea  porcilor, dar nu produc carne pentru că nu sunt populate. Dacă ai bani să aduci purcei, nu ai ce să le dai să mănânce. Deci, aşa au apărut crescătorii de porci fără porci, crescătorii de vaci fără vaci. Ba, mai mult, am făcut capacităţi de procesare care nu au ce procesa. Iată falimentul lui Dobrogea-Constanţa de săptămâna trecută : ăia au făcut capacităţi de măcinarea grâului de 1000 de tone, dar ei nu au capacitatea să proceseze 1.000 de tone şi nici capacitatea de a desface o asemenea producţie. Că dacă lucrurile ar merge, atunci, la final, când am trage linia, am fi văzut explozie pe producţia de cereale, explozie pe producţia de fructe, explozie pe producţia de legume, producţie la carne…

–       Să înţelegem că modelul din Franţa şi din Germania nu se pliază pe cel din România?

–       Noi nu vom putea să preluăm niciodată din Franţa sau Germania noţiunea de fermă, pentru că acolo de când se ştiu fermierii au fost risipiţi, în jurul lor aveau numai suprafeţe de pământ. La noi satele nu sunt ca în Franţa, noi avem de când ne ştim gospodăriile apropiate, una lângă alta. Ce să facă acum, să îi iei pe oameni şi să-i risipeşti ca să faci tu ferme? Nu poţi, desigur. Încercăm să importăm modele din occident care nu au niciun fel de aplicabilitate aici, la noi, în România.

–       Din tot ceea ce spuneţi dumneavoastră înţelegem că proiectaţi un model propriu de a face agricultură, adică unul care nu are nimic în comun cu cel din statele dezvoltate ale Uniunii Europene şi asta ţine foarte mult de istoria noastră, de obiceiurile noastre…

–       Asta ţine în primul rând de identitatea noastră. Da, aşa este. Trebuie să iei un model care ţi se potriveşte ţie. Adică ţine şi de identitatea ta, ca individ, dar şi ca identitate a ta ca naţie, ca popor. Iar dacă nu ai identitate, nu faci nimic. De aceea spun că proprietatea asupra pământului face ca acele investiţii pe care le faci să fie durabile, pentru că atunci când scoţi bani din buzunar te gândeşti să aibă cel puţin ăla care vine după tine. Altfel nu o să faci nici cel puţi o fântână, că o să te gândeşti mereu că o faci pe pământul altuia. Aşa că ar trebui să nu ne mai uităm în urmă ce s-a făcut, dacă s-a făcut ceva greşit, ci trebuie cu toţii să găsim soluţiile care să poată îndrepta lucrurile. Ar trebui să ne schimbăm noi, de acum înainte. Să creăm un început de acum pentru viitor. Dar să vedem ce facem noi, asta ar fi esenţa. Să ne oprim să mai aruncăm vina de la unul la altul.

–       Deci, să înţelegem că acesta ar fi momentul zero…?

–       Nu, din păcate, momentul zero a trecut de mult. Acesta este ceasul al 12-lea…

–       Noi vă mulţumim pentru amabilitate şi mărturisim că aţi spus lucruri interesante şi sunteţi îndreptăţit să le spuneţi. Vă legitimează performanţele greu de egalat şi maniera de a vedea lucrurile. După ce aţi cunoscut o lume întreagă…