PNL a ştiut că prin asumarea răspunderii guvernului pe organizarea alegerilor primarilor în două tururi se forţează depunerea moţiunii de cenzură şi implicit alegerile anticipate. Mult dorite de liberali. La rândul său, preşedintele Klaus Iohannis, a declarat că nu îşi doreşte decât un guvern liberal, orice altă variantă neintrând în discuţie, şi a convocat Parlamentul în sesiune extraordinară, între 27-31 ianuarie a.c., pentru angajarea răspunderii guvernului, exprimându-şi în context scepticismul în legătură cu şansele moţiunii de cenzură. Chestiunea alegerii primarilor într-un tur sau două este înainte de toate o provocare, şi una şi cealaltă dintre variante, fiindcă le-am avut pe amândouă, având adepţi şi contestatari. Deşi prin Constituţie preşedintelui îi este interzis să participe la contradictorialitatea spectrului politic –principiu pe care se şi întemeiază autoritatea sa-, vedem că decretează cu claritate: „ori guvern liberal ori anticipate!”. În fine. Nici un guvern democratic nu poate guverna doar prin asumarea răspunderii, în desconsiderarea vădită a Parlamentului. Asta nu se discută. Aşadar, social-democraţii s-au văzut în situaţia de a fi obligaţi să introducă moţiune de cenzură împotriva guvernului Ludovic Orban. O moţiune care poate să treacă sau să nu treacă. Nu discutăm acum şansele. Dacă trece, pică guvernul, dar şi legea privind alegerea primarilor în două tururi. Totodată, guvernul Orban devine cabinetul cu cea mai scurtă viaţă pe scena politică, fiindcă a fost investit la 4 noiembrie 2019. Până şi guvernul Mihai Răzvan Ungureanu, investit la 9 februarie 2012 „a trăit” până la 7 mai 2012. Evident că doritele „anticipate”, în tabăra liberală fac aproape unanimitate, partidul considerându-se „pe val”. Numai că în pofida a tot ceea ce se discută, la anticipate nu se ajunge numai prin respingerea consecutivă, în termen de 60 de zile, a două guverne cum se tot clamează, fiindcă mai sunt de percurs nişte etape. Atributul dizolvării Parlamentului revine exclusiv preşedintelui, dar este nevoie de cooperarea ambelor instituţii reprezentative ale statului: Parlamentul şi Preşedintele. Mai clar, este nevoie de consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. Dizolvarea Parlamentului apare aşadar ca o posibilitate pe care o are preşedintele şi nu ca o obligaţie. Este nevoie de cel puţin două încercări de investire, dar textul constituţional nu limitează la un maxim aceste solicitări. Însă atenţie: consultarea reprezintă o ultimă soluţie în găsirea unui compromis politic pentru formarea unui guvern. Preşedintele poate ţine cont de opţiunile liderilor celor două camere, sau trece peste ele. Şi ajungând, în acest punct, nu ştim, fiindcă până acum, în perioada post-decembristă n-am avut alegeri anticipate, deşi s-a vorbit de organizarea lor în 2003 şi 2005, care ar putea fi punctul de vedere al CCR, fiindcă inclusiv autorii comentariilor pe articole ale Constituţiei nu lămuresc clar lucrurile, deşi opinează că dizolvarea Parlamentului trebuie să vină pe fondul unei crize politice şi instituţionale legate de posibilitatea desemnării unui guvern. Raţiunea instituirii unei prevederi constituţionale referitoare la dizolvarea Parlamentului de către preşedinte stă în atribuţiile sale constituţionale de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor statului. Faptul că îşi doreşte doar un guvern eminamente liberal, şi nimic altceva, nu poate constitui un criteriu, un argument pertinent, pentru dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Din această perspectivă, doar o decizie a Curţii Constituţionale ar putea face lumină.
